Merele din sacoșă și ușa trântită: Povestea unei surori rănite

— Asta ai adus? Doar niște mere? Victoria mă privea peste ochelarii ei scumpi, cu sprâncenele ridicate, iar vocea îi tremura de o nemulțumire pe care nu o mai simțisem niciodată atât de tăios. Mâinile îmi transpirau pe sacoșa de pânză, în care se aflau șase mere roșii, culese cu grijă din livada bunicilor, în zorii acelei dimineți. Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred că sora mea, cu care împărțisem copilăria, mă judeca acum pentru simplitatea gestului meu.

— Da, Victoria, sunt merele de la bunici. Știu cât îți plăceau când eram mici… am crezut că… — am încercat să spun, dar m-a întrerupt cu un gest scurt din mână.

— Nu suntem la țară aici, Ilinca! Copiii mei nu mănâncă mere de la țară, și nici eu nu am nevoie de asemenea „cadouri”. Ai văzut ce au adus ceilalți la ziua mea? De ce nu poți fi și tu ca ei?

M-am uitat în jur. Pe masa din sufragerie tronau cutii colorate, parfumuri scumpe, jucării sofisticate. M-am simțit mică, stingheră, ca atunci când eram copii și eu purtam hainele rămase mici de la ea. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie.

— Nu toți avem salarii mari sau soți care să ne cumpere tot ce vrem, Victoria. Eu am venit cu ce am putut și cu ce am crezut că te-ar bucura cu adevărat. Merele astea sunt din livada noastră, nu din supermarket.

Victoria a oftat teatral și s-a întors spre bucătărie. Copiii ei alergau prin casă, iar soțul ei, Mihai, nici nu s-a sinchisit să mă salute. Am rămas în hol, cu sacoșa în mână, simțindu-mă ca un musafir nepoftit.

— Ilinca, dacă nu poți să te ridici la nivelul familiei noastre, mai bine nu mai veni. Nu vreau să le dai copiilor mei impresia că e normal să primești… mere! — vocea Victoriei era rece ca gheața.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am vrut să-i spun că nu contează valoarea materială a unui cadou, ci dragostea din spatele lui. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am pus sacoșa pe pantofar și am ieșit pe ușă fără să mai spun nimic.

Pe scări mi-am amintit de copilăria noastră. De serile când ne adunam toți frații — eu, Victoria, Matei, Darius și Ana — în jurul mesei mici din bucătăria veche a părinților. Ne certam pe ultima felie de pâine cu gem sau pe cele mai roșii mere din coș. Atunci nu conta cine avea mai mult sau mai puțin. Eram doar noi și râsetele noastre.

Acum totul părea atât de departe. Victoria avea o casă mare, un soț cu funcție importantă și copii răsfățați. Eu abia mă descurcam cu chiria într-o garsonieră modestă și jobul meu de educatoare la grădiniță. Dar niciodată nu m-am gândit că diferențele astea ne vor despărți atât de tare.

Ajunsă acasă, am izbucnit în plâns. Telefonul a sunat — era Matei.

— Ilinca, ce s-a întâmplat? Victoria mi-a scris că ai făcut „scenă” la ea acasă.

— Scenă? Am dus niște mere și m-a dat afară… — vocea mi se frângea printre suspine.

— Știi cum e Victoria… Mereu a vrut să arate că e mai bună decât noi toți. Nu pune la suflet.

— Dar doare, Matei… Suntem frați! Cum poate să fie atât de rece?

— Poate pentru că a uitat de unde am plecat toți. Dar eu n-am uitat. Vrei să vii la mine? Facem o plăcintă cu mere, ca pe vremuri.

Am zâmbit printre lacrimi. M-am dus la Matei cu restul merelor din sacoșă. Am stat până târziu povestind despre copilărie și despre cât de mult ne lipsesc părinții. Darius a sunat și el pe video-call din Cluj; Ana a trimis un mesaj lung în care îmi spunea că mă iubește exact așa cum sunt.

În seara aceea am înțeles că familia nu e despre cadouri scumpe sau aparențe. E despre oameni care te acceptă chiar și când vii doar cu niște mere într-o sacoșă veche.

A doua zi am primit un mesaj scurt de la Victoria: „Data viitoare vino cu ceva potrivit.” L-am șters fără să răspund.

M-am întrebat mult timp dacă ar trebui să încerc să repar relația cu ea sau dacă e mai bine să mă protejez pe mine însămi de răutatea ei. Poate că uneori trebuie să accepți că nu poți schimba oamenii, oricât ai încerca.

Dar oare chiar trebuie să ne măsurăm dragostea prin valoarea lucrurilor pe care le oferim? Sau ar trebui să ne bucurăm de gesturile simple, care vin din inimă?

Poate că merele mele n-au fost suficiente pentru Victoria. Dar pentru mine au fost tot ce am avut mai bun de dat. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați reacționa dacă propria familie v-ar respinge pentru un gest sincer?