Un cadou pentru mama, furat de sora mea: Cum ne-a destrămat manipularea legăturile de familie

— Uite ce gadget tare! a strigat Raluca, sora mea, în mijlocul sufrageriei pline de rude. Ținea în mână dispozitivul de monitorizare a sănătății pe care îl cumpărasem cu greu pentru mama. — Mama mi l-a dat cadou, e super scump!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la mama, care stătea pe canapea, cu ochii în pământ. Nu a spus nimic. Raluca râdea cu verișoara noastră, arătându-i funcțiile aparatului, ca și cum era trofeul ei personal. Am simțit furie, dar și o tristețe adâncă. Nu era doar despre un obiect – era despre grija mea pentru mama, despre nevoia ei reală de ajutor și despre modul în care Raluca reușea mereu să întoarcă lucrurile în favoarea ei.

Totul a început cu câteva săptămâni înainte de ziua mamei. Mama are hipertensiune și probleme cardiace, iar eu, Simona, am căutat zile întregi un dispozitiv potrivit. Am economisit bani din salariul meu de educatoare, am citit recenzii, am întrebat medici. Când i l-am dat mamei, ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Mulțumesc, draga mea. Nici nu știam că există așa ceva. O să mă simt mai în siguranță.

Raluca nu era acolo atunci. Ea apare doar la ocazii mari sau când are nevoie de ceva. Când a venit la ziua mamei, a privit plictisită cadourile, apoi a întrebat:

— Ce-i asta?

Mama i-a explicat timid la ce folosește. Raluca a ridicat din umeri și a schimbat subiectul. Nu m-am gândit nicio clipă că va pune ochii pe el.

Dar la următoarea întâlnire de familie, gadgetul era la ea. Am tras-o deoparte după ce invitații au plecat.

— Raluca, știi bine că acel dispozitiv era pentru mama. Are nevoie de el!

— Lasă-mă cu prostiile astea! Oricum mama nu știe să-l folosească. Eu am tensiune oscilantă, mi-e mai util mie. Și oricum, mi l-a dat ea!

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene.

— Nu ți l-a dat! Știi foarte bine că nu e adevărat!

A ridicat din umeri și a plecat râzând.

În zilele următoare, mama părea tot mai abătută. O sunam zilnic să o întreb cum se simte.

— Ești bine? Ai nevoie de ceva?

— Sunt bine, Simona… Nu te mai stresa pentru mine.

Dar vocea îi era stinsă. Am mers la ea acasă într-o seară și am găsit-o uitându-se la televizor, cu mâinile împreunate în poală.

— Mamă, de ce i-ai dat Ralucăi dispozitivul?

A oftat adânc.

— Nu i l-am dat eu… A zis că are nevoie urgentă și că tu ai fi fost de acord. N-am vrut scandal…

Mi-au dat lacrimile. Mama mereu evitase conflictele, mereu cedase în fața Ralucăi. De când eram mici, sora mea știa să obțină ce vrea: plângea, mințea sau amenința că nu mai vorbește cu noi. Tata plecase când eram copii și mama rămăsese singură cu două fete total diferite: eu, mereu responsabilă; Raluca, mereu răsfățată.

Am încercat să vorbesc cu Raluca din nou.

— Te rog, adu-i dispozitivul mamei! Nu e corect ce faci!

— Simona, tu mereu dramatizezi totul! Dacă vrei altul, cumpără-i tu încă unul! Eu nu-l dau!

M-am simțit neputincioasă. Nu aveam bani să cumpăr altul imediat. În plus, nu era vorba doar despre bani sau obiecte – era despre respect și adevăr.

În familie s-a iscat un scandal mocnit. Unchiul Gheorghe a auzit discuția și i-a spus mamei:

— Tu nu vezi că Raluca te manipulează? De ce nu spui nimic?

Mama a început să plângă.

— Nu vreau să-mi văd fetele certate…

Dar certurile au continuat. Rudele au început să bârfească: „Simona e prea sensibilă”, „Raluca e egoistă”, „Mama nu știe să-și țină fetele în frâu”. La fiecare masă în familie plutea o tensiune tăioasă.

Într-o zi, mama a avut o criză de tensiune și a ajuns la spital. M-am simțit vinovată că nu am insistat mai mult să-i aduc dispozitivul înapoi. Raluca nici măcar nu a venit la spital; a trimis un mesaj sec: „Sper că e ok”.

După externare, am stat lângă mama zile întregi. Încercam să o fac să uite tot scandalul.

— Mamă, te rog să nu mai accepți orice doar ca să fie liniște…

— Simona… Eu nu știu altfel să trăiesc. Poate am greșit crescându-vă așa…

Am simțit o durere surdă în piept. Toată viața noastră fusese construită pe compromisuri și tăceri apăsătoare.

Raluca nu a mai venit pe la noi luni întregi. La următoarea întâlnire de familie nici nu s-a uitat la mine. Dispozitivul era deja uitat într-un sertar la ea acasă – am aflat asta de la verișoara noastră.

M-am întrebat de zeci de ori dacă ar fi trebuit să fac mai mult sau dacă ar fi trebuit să renunț demult la lupta asta surdă cu sora mea. Poate că unele răni din familie nu se vindecă niciodată complet.

Oare câți dintre noi trăim cu astfel de conflicte nespuse? Cât putem sacrifica pentru liniștea aparentă din familie fără să ne pierdem pe noi înșine?