De două ori mireasă, niciodată fericită: Povestea Anei și sindromul Cenușăresei

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa! am țipat, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce mama mă privea neputincioasă din pragul bucătăriei. Era a doua oară când mă întorceam acasă, cu valiza în mână și sufletul făcut țăndări. Prima dată fusese după divorțul de Mihai, iar acum, după despărțirea de Vlad.

Îmi amintesc perfect prima nuntă. Rochia albă, voalul lung, privirile admirative ale tuturor. Mihai părea bărbatul ideal: calm, atent, mereu gata să-mi facă pe plac. Dar după doar câteva luni, am început să simt că nu e suficient. Îmi doream să mă adore, să mă pună pe un piedestal, să-mi citească dorințele din priviri. Orice gest care nu corespundea visului meu de fată răsfățată mă rănea profund.

— Ana, nu poți să te aștepți ca un om să-ți ghicească toate gândurile, îmi spunea Mihai într-o seară, când refuzasem să vorbesc cu el pentru că uitase să-mi cumpere florile preferate.

— Dacă m-ai iubi cu adevărat, ai ști ce-mi doresc! i-am răspuns cu răceală.

Așa au început certurile. Mici la început, apoi din ce în ce mai dese. Mihai s-a retras în el, iar eu m-am simțit tot mai singură. Când am aflat că nu putem avea copii, am simțit că tot universul meu s-a prăbușit. Am dat vina pe el, pe mine, pe soartă. Dar cel mai mult l-am învinovățit pe el pentru că nu știa cum să mă aline.

— Ana, hai să încercăm împreună să trecem peste asta… Nu e vina nimănui.

— Nu vreau să încerc nimic! Eu merit mai mult! am urlat într-o seară și am plecat fără să privesc înapoi.

Mama m-a primit acasă cu brațele deschise, dar privirea ei era plină de îngrijorare.

— Fata mea, nu totul e ca-n povești… Viața nu-i basm.

Nu am ascultat-o. La scurt timp după divorț, l-am cunoscut pe Vlad la serviciu. Era șeful meu direct: sigur pe el, elegant, cu un aer misterios care mă fascina. Vlad nu era genul care să-și arate sentimentele ușor, dar știam că are puterea să-mi ofere viața la care visam.

— Ana, tu meriți tot ce-i mai bun! îmi spunea la început, când mă invita la restaurante scumpe și îmi făcea cadouri fără motiv.

M-am lăsat purtată de val și am acceptat cererea lui în căsătorie fără să stau prea mult pe gânduri. Nunta a fost fastuoasă, cu peste două sute de invitați. Toată lumea vorbea despre cât de norocoasă sunt.

Dar după nuntă, Vlad s-a schimbat. Era mereu ocupat, mereu preocupat de afaceri. Eu stăteam singură în apartamentul nostru mare și gol și așteptam să vină acasă. Îi reproșam mereu lipsa de atenție.

— Ana, nu pot fi tot timpul lângă tine! Am responsabilități!

— Dar eu? Eu nu contez?

— Nu e vorba că nu contezi… Dar trebuie să înțelegi că viața nu e doar despre tine!

Adevărul era că nici cu Vlad nu puteam avea copii. Am făcut investigații peste investigații, tratamente costisitoare și umilitoare. Fiecare rezultat negativ era ca o lovitură sub centură. Mă simțeam inutilă, neîmplinită ca femeie. Dar cel mai tare mă durea că Vlad nu părea afectat.

— Poate așa a vrut Dumnezeu… Poate trebuie să ne mulțumim unul cu altul.

— Eu nu vreau să mă mulțumesc! Eu vreau să fiu fericită! am izbucnit într-o seară și am început să arunc cu lucruri prin casă.

Vlad a plecat atunci și nu s-a mai întors decât după două zile. Când a revenit, mi-a spus calm:

— Ana, cred că ar trebui să ne despărțim. Nu suntem fericiți niciunul.

A doua oară divorțată la treizeci și patru de ani. Prietenele mele mă priveau cu milă sau cu invidie ascunsă. Mama încerca să mă consoleze:

— Poate că ai nevoie de timp doar pentru tine…

Dar eu nu voiam timp pentru mine. Voiam o poveste perfectă. Voiam ca cineva să mă iubească fără limite, să mă pună pe un piedestal și să-mi spună în fiecare zi cât sunt de specială.

Într-o seară ploioasă de toamnă, stând la fereastra camerei mele din casa părintească, am realizat cât de mult m-am mințit singură. Am trăit mereu cu sindromul Cenușăresei: am crezut că dacă sunt frumoasă și bună la suflet, cineva va veni să mă salveze și va face totul pentru mine. Dar viața nu e un basm.

Am început să merg la terapie. Am descoperit cât de mult contează să te accepți pe tine însuți înainte de a cere altora să te adore. Am învățat că dragostea adevărată nu e despre a primi necondiționat, ci despre a oferi și a construi împreună.

Uneori mă întreb dacă voi mai avea curajul să iubesc din nou sau dacă voi rămâne mereu prizoniera propriilor mele iluzii. Oare câte dintre noi trăim cu acest sindrom al Cenușăresei și ne distrugem singure șansa la fericire? Voi ce credeți: putem învăța să fim fericite fără să fim adorate ca niște regine?