Ultima care a aflat: Povestea unei mame uitate

— Mariana, ai auzit? Ana e însărcinată! Mi-a spus chiar ea, ieri, la cafea, mi-a șoptit cu ochii strălucind de bucurie, mi-a arătat ecografia…

Am simțit cum mi se taie respirația. Vocea Mariei, vecina mea de palier, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci. Am zâmbit forțat, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. Cum adică, Ana e însărcinată? Și eu aflu de la Maria?

Am închis ușa după ea și am rămas sprijinită de perete. M-am uitat la poza Anei de pe frigider, zâmbetul ei timid de la absolvire. Mereu a fost un copil retras, greu de citit. Eu am muncit mult, două joburi, ca să nu-i lipsească nimic. Dar poate i-a lipsit chiar prezența mea.

În seara aceea am sunat-o. Vocea ei era grăbită, rece:
— Da, mamă?
— Ana… am auzit că… că o să fii mamă.
— Da… voiam să-ți spun, dar am tot amânat. Am fost ocupată.
— De ce n-ai venit la mine? De ce n-ai simțit să-mi spui?
A tăcut. Apoi, cu un oftat:
— Nu știu… M-am simțit mai apropiată de mama lui Vlad. Ea mă înțelege…

Am închis telefonul și am plâns ca un copil. M-am gândit la toate serile când veneam târziu acasă și o găseam dormind. La zilele de naștere petrecute pe fugă, la temele făcute singură la lumina veiozei. Poate că am greșit. Poate că am pus prea mult preț pe bani și prea puțin pe suflet.

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Colegele vorbeau despre copii, despre nunți și botezuri. Eu tăceam. În pauză, m-am trezit scriindu-i un mesaj Anei: „Vreau să te văd. Să vorbim.” Mi-a răspuns după câteva ore: „Sunt ocupată zilele astea. Poate săptămâna viitoare.”

În weekend am trecut pe la ea neanunțată. Vlad mi-a deschis ușa, zâmbind politicos:
— Bună ziua, doamnă Mariana! Ana e în dormitor, se odihnește.
Am intrat încet. Pe masă era o cană cu ceai și o farfurie cu prăjituri — prăjituri făcute de mama lui Vlad, după rețeta lor de familie. Am simțit un gol în stomac.
Ana a ieșit din cameră, palidă:
— Mamă… trebuia să mă anunți.
— Am vrut doar să te văd. Să știu că ești bine.
A dat din umeri:
— Sunt bine. Chiar foarte bine.
M-am uitat la ea, la burtica abia vizibilă sub puloverul larg.
— Ana… știu că n-am fost mereu acolo pentru tine. Dar vreau să fiu acum.
Ea a evitat privirea mea:
— E târziu… M-am obișnuit așa.

Am plecat cu inima grea. În drum spre casă m-am oprit la biserică și m-am rugat pentru iertare. Pentru o șansă să repar ce-am stricat.

Zilele au trecut greu. O sunam rar, de teamă să nu o deranjez. De fiecare dată răspundea scurt, politicos. Îmi povestea despre ecografii, dar mereu la final, după ce deja vorbise cu soacra ei.

Într-o seară, Maria m-a invitat la ea la cafea.
— Mariana, nu te supăra pe Ana. Știi cum sunt copiii azi…
— Nu mă supăr pe ea, mă supăr pe mine! Am muncit ca o nebună și am pierdut tot ce era mai important.
Maria m-a privit cu milă:
— Poate nu e prea târziu…

În ziua botezului am primit invitația prin poștă. Pe plic scria „Doamna Mariana”. Am plâns iar. La biserică am stat într-un colț, privind cum soacra Anei îi ținea copilul în brațe pentru poze. Eu eram invitatul de serviciu.

După slujbă m-am apropiat de Ana:
— Pot să-l țin și eu?
Mi l-a pus în brațe fără să mă privească.
— E frumos… seamănă cu tine când erai mică.
A zâmbit forțat:
— Poate…

Seara am stat singură în bucătărie și m-am uitat la poza de la botez: eu într-un colț, ceilalți râzând împreună. M-am întrebat dacă așa arată bătrânețea — cu regrete și tăceri apăsătoare.

Am încercat să-i scriu o scrisoare Anei. Să-i spun tot ce n-am spus niciodată: că mi-a fost dor de ea în fiecare zi, că mi-aș fi dorit să fiu altfel, că aș da orice să pot da timpul înapoi. Dar n-am trimis-o niciodată.

Într-o zi m-a sunat Ana:
— Mamă… ai putea veni mâine? Vlad are treabă și aș avea nevoie de ajutor cu cel mic.
Am simțit cum mi se încălzește sufletul.
— Vin cu drag!

Când am ajuns, copilul plângea și Ana era obosită. Am luat băiatul în brațe și l-am legănat până a adormit. Ana s-a uitat la mine altfel decât până atunci — cu recunoștință și poate puțină speranță.

— Mamă… îmi pare rău că nu ți-am spus mai devreme. Mi-a fost teamă că nu vei avea timp pentru mine…
Am strâns-o în brațe:
— Acum am tot timpul din lume pentru tine.

Poate nu voi recupera niciodată anii pierduți. Dar poate că nu e prea târziu să începem de undeva.

Oare câte mame trăiesc cu regretul acesta? Oare cât valorează prezența noastră față de orice alt sacrificiu făcut pentru copii?