Între două lumi: Povestea mea despre prietenie, familie și prejudecăți

— Nu înțeleg, Irina, de ce trebuie să vorbești cu ea în fiecare săptămână! E fosta ta soacră, nu mai ai nicio obligație față de ea!

Vocea lui Vlad răsună tăios în bucătăria noastră mică din cartierul Titan. Mă uit la el peste cana de ceai, încercând să-mi adun gândurile. E a treia oară luna asta când avem discuția asta. Simt cum mă strânge stomacul, ca și cum cineva mi-ar fi pus o piatră acolo.

— Vlad, nu e doar fosta mea soacră. E bunica lui Radu. Și, sincer, după tot ce s-a întâmplat cu Mihai, ea a fost singura care m-a ajutat cu adevărat. Nu pot să rup legătura cu ea doar pentru că ție ți se pare ciudat.

Vlad oftează și-și trece mâna prin păr. — Nu e vorba doar despre mine. E vorba despre noi. Despre cum ar trebui să arate o familie normală.

Mă doare când spune asta. Ce înseamnă „normal” pentru noi? După divorțul de Mihai, lumea mea s-a prăbușit. Am rămas singură cu Radu, un copil de șapte ani care nu înțelegea de ce tata nu mai vine acasă. Mama lui Mihai, doamna Mariana, a fost singura care mi-a adus supă caldă când nu aveam chef să mă ridic din pat și care l-a dus pe Radu la școală când eu nu puteam să mă urnesc din casă.

— Vlad, dacă ai fi trecut prin ce am trecut eu… poate ai înțelege. Mariana nu e doar o rudă prin alianță. E ca o a doua mamă pentru mine.

El se ridică brusc de la masă și iese pe balcon, trântind ușa după el. Rămân singură cu gândurile mele și cu teama că, orice aș face, cineva va avea mereu ceva de reproșat.

În acea seară, după ce Radu adoarme, primesc un mesaj de la Mariana: „Sper că ești bine, draga mea. Sâmbătă fac plăcintă cu mere pentru Radu. Poate veniți pe la mine?”

Îmi dau lacrimile. Nu vreau să aleg între Vlad și Mariana. Nu vreau să-i rănesc pe niciunul. Dar simt că sunt prinsă între două lumi care nu se vor întâlni niciodată.

A doua zi dimineață, Vlad mă privește tăcut la micul dejun. — Îmi pare rău că am ridicat tonul aseară. Dar… mi-e greu să accept că încă ai nevoie de ea.

Îi iau mâna peste masă. — Nu e vorba că am nevoie de ea ca femeie divorțată. Am nevoie de ea pentru Radu. Și pentru mine, ca om. Poate nu înțelegi acum, dar Mariana a fost acolo când nimeni altcineva n-a fost.

— Și eu ce sunt pentru tine? întreabă el încet.

Îl privesc în ochi și simt cum mi se rupe sufletul. — Ești prezentul meu. Dar trecutul meu nu pot să-l șterg cu buretele.

În weekend mergem la Mariana acasă. Vlad vine cu noi, dar e distant. Mariana îl întâmpină cu zâmbetul ei cald și îi întinde o felie de plăcintă. — Vlad, mă bucur că ai venit! Să știi că Irina are noroc cu tine.

El zâmbește forțat și se așază lângă mine pe canapea. Radu aleargă prin casă, râzând cu bunica lui. Pentru o clipă, totul pare normal.

După vizită, Vlad îmi spune în mașină: — E o femeie bună, nu zic nu. Dar simt că nu voi fi niciodată suficient pentru tine cât timp ea e aici.

Încerc să-i explic din nou: — Vlad, familia înseamnă mai mult decât legături de sânge sau acte la notar. Familia e cine rămâne lângă tine când toți ceilalți pleacă.

Trec săptămâni în care tensiunea plutește între noi ca un nor greu. Încerc să-l implic pe Vlad în activitățile cu Mariana și Radu, dar el rămâne rezervat.

Într-o seară, după ce îl culc pe Radu, îl găsesc pe Vlad pe balcon, privind luminile orașului.

— Irina… crezi că vreodată o să pot să fac parte din lumea ta? Sau mereu va exista cineva între noi?

Mă apropii de el și îi spun încet: — Nu există „între noi”. Există doar oameni care ne iubesc și ne vor binele. Dacă nu putem accepta asta… atunci ce fel de familie suntem?

Vlad oftează și mă strânge în brațe. — O să încerc să fiu mai deschis. Pentru tine și pentru Radu.

Simt că am câștigat o mică bătălie, dar războiul e departe de a se fi terminat. În România încă se judecă mult: „Ce caută fosta noră la soacră?”, „De ce nu-și vede fiecare de viața lui?”. Dar eu știu că fără Mariana n-aș fi reușit să trec peste divorț și să-i ofer lui Radu o copilărie cât de cât normală.

Uneori mă întreb: Oare câți dintre noi suntem forțați să alegem între trecut și prezent? Și câți avem curajul să ne construim propriile reguli despre familie?