Am trăit pentru ceilalți și m-am uitat pe mine: Povestea unei soacre care s-a pierdut pe drum

— Nu mai pune sare, mamă Viorica, că nu-i place Deliei! vocea fiului meu, Radu, răsună din bucătărie, tăind liniștea dimineții de duminică.

M-am oprit cu lingura de lemn în aer. Mirosea a ciorbă proaspătă, dar în sufletul meu mirosea a resemnare. De zece ani gătesc fără sare, fără ceapă prăjită, fără nimic din ce-mi place mie. De zece ani, totul e despre Delia, nora mea. Și despre Radu, și despre nepoții mei. Despre mine? Nu mai știu nimic.

— Bine, Radu, am zis încet, încercând să-mi ascund oftatul. Am pus capacul pe oală și m-am uitat pe geam. Afară ploua mocănește, ca-n sufletul meu.

Delia a intrat în bucătărie cu pași repezi, cu telefonul la ureche. — Mama Viorica, ai pus pătrunjel? Știi că nu-mi place pătrunjelul proaspăt! Am dat din cap supusă. — Nu, Delia, am pus doar mărar, cum ți-am promis.

A închis ușa după ea fără să mă privească. M-am așezat pe scaun și mi-am lăsat fruntea în palme. M-am gândit la mama mea, la cum mă certa că nu mă pun niciodată pe primul loc. „O să ajungi să nu mai știi cine ești”, îmi spunea ea. Avea dreptate.

Când Radu s-a însurat cu Delia, am vrut să fiu soacra perfectă. Să nu fiu ca soacra mea, care mereu critica și se băga peste noi. Am vrut să fiu iubită și acceptată. Așa că am început să renunț la micile mele plăceri: cafeaua tare de dimineață (Delia bea doar ceai verde), filmele vechi la televizor (copiii vor Netflix), ieșirile cu vecinele (trebuia să stau cu nepoții). La început mi s-a părut firesc. Apoi a devenit obositor. Acum e ca o povară care mă apasă zi de zi.

Într-o seară, după ce am strâns masa și am spălat vasele (Delia era obosită după serviciu), am auzit-o pe Delia vorbind cu mama ei la telefon:

— Nu știu ce să fac cu mama lui Radu… E mereu aici, dar parcă nici nu există. Nu-mi place cum gătește, dar nici nu pot să-i spun direct…

Am simțit cum mi se strânge inima. Parcă eram un obiect de mobilier care deranjează, dar nu poți scăpa de el. Am mers în camera mea și am plâns în pernă ca un copil.

A doua zi dimineață, Radu a venit la mine:

— Mamă, Delia zice că ar vrea să stea mai mult singură cu copiii. Poate te duci tu la sora ta la țară câteva zile?

Am zâmbit forțat. — Sigur, dragul meu.

M-am dus la sora mea, Mariana, care m-a privit lung când m-a văzut coborând din autobuz cu o geantă mică.

— Ce-i cu tine, Viorico? Pari trasă la față.

M-am prăbușit pe scaunul din bucătăria ei și am izbucnit:

— Nu mai știu cine sunt! Nu mai știu ce-mi place! Tot ce fac e pentru ei… și tot nu e bine!

Mariana m-a luat în brațe:

— Tu când ai făcut ultima dată ceva pentru tine?

N-am știut ce să răspund. Poate când mi-am cumpărat o carte de poezii acum cinci ani? Dar n-am apucat s-o citesc niciodată.

Am stat la Mariana trei zile. Am băut cafea tare dimineața, am stat la povești până târziu și am râs ca-n tinerețe. M-am simțit vie pentru prima dată după mult timp.

Când m-am întors acasă, Delia era supărată:

— A fost greu fără dumneavoastră! Copiii au făcut dezordine, Radu n-a avut timp să gătească…

Am simțit un strop de satisfacție amară. Poate că lipsa mea contează totuși.

În seara aceea am stat pe balcon și m-am gândit: dacă aș dispărea de tot, ar observa cineva? Sau ar fi doar o ușurare pentru toți?

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu Radu:

— Radu, simt că nu mai pot continua așa. Am nevoie de timp pentru mine. Vreau să merg la un curs de pictură la Casa de Cultură.

Radu s-a uitat mirat:

— Dar cine o să stea cu copiii?

— Poate găsiți o bonă sau vă organizați altfel. Eu nu mai pot fi mereu aici.

Delia a tăcut mult timp după discuția asta. Apoi a venit la mine într-o seară:

— Mama Viorica… îmi pare rău dacă v-am făcut să vă simțiți inutilă. Nici eu nu știu cum să gestionez totul… Poate ar trebui să vorbim mai des despre ce simțim fiecare.

Am plâns amândouă atunci. Pentru prima dată în zece ani am simțit că sunt văzută ca om, nu ca o umbră utilitară.

Acum merg la cursuri de pictură și beau cafeaua tare dimineața. Încerc să mă regăsesc pas cu pas. Familia mea încă are nevoie de mine, dar și eu am nevoie de mine însămi.

Oare câte femei ca mine trăiesc doar pentru ceilalți și uită să trăiască pentru ele? Cât timp trebuie să treacă până ne dăm voie să fim fericite?