După 25 de ani: Cine mi-a luat locul?

— Nu pot să cred, Sorin! După tot ce am trăit împreună, chiar asta ai ales?
Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Îl priveam peste tejgheaua mică a benzinăriei, unde tocmai îi văzusem râzând cu ea. Nu era o străină. Era Irina. Prietena mea cea mai bună, femeia care-mi știa toate secretele, toate durerile și toate bucuriile.

Totul a început cu o despărțire liniștită, sau cel puțin așa am crezut. După 25 de ani de căsnicie, eu și Sorin ne-am spus adio fără țipete, fără acuzații. Copiii erau deja mari, plecați la facultate, iar casa noastră devenise prea mare și prea tăcută. Ne-am împărțit lucrurile cu decență, am semnat actele la notar și am plecat fiecare pe drumul lui.

— E mai bine așa, Lidia, mi-a spus Sorin într-o seară ploioasă de martie. Nu mai suntem fericiți.
Am dat din cap, deși în sufletul meu era un gol imens. M-am agățat de gândul că e doar o etapă, că poate voi descoperi cine sunt dincolo de rolul de soție și mamă.

Irina a fost mereu lângă mine. M-a sunat în fiecare zi după divorț, m-a invitat la cafea, la plimbări prin parc. Îmi spunea că viața merge înainte și că merit să fiu fericită. O credeam. O iubeam ca pe o soră.

Până în ziua aceea. Era o după-amiază obișnuită de vineri. Mă oprisem la benzinărie să-mi iau o cafea înainte să merg la supermarket. Și atunci i-am văzut: Sorin și Irina, râzând și ținându-se de mână ca doi adolescenți îndrăgostiți. M-am ascuns după un raft cu sucuri și am simțit cum stomacul mi se răsucește. Nu eram pregătită pentru asta. Nu eram pregătită să văd cine mi-a luat locul.

Am ieșit în fugă din magazin, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji. Am urcat în mașină și am stat acolo minute în șir, încercând să respir. Telefonul a început să sune: era Irina.

— Lidia, unde ești? Te-am văzut… Hai să vorbim.

Am închis ochii și am răspuns cu voce stinsă:

— Nu acum. Nu pot.

În seara aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care Irina fusese lângă mine: la aniversările copiilor, la Crăciunuri, la serile în care plângeam pe umărul ei din cauza certurilor cu Sorin. Oare atunci se năștea între ei ceva? Oare eu am fost oarbă?

A doua zi dimineață, Irina a venit la mine acasă. A bătut la ușă insistent până am deschis.

— Lidia, te rog… Nu voiam să afli așa.

— Cum voiai să aflu? Să-mi trimiți o felicitare? Să-mi spui la o cafea?

Ea a început să plângă.

— N-a fost nimic între noi cât ai fost cu Sorin! După divorț… ne-am apropiat. Amândoi eram singuri, răniți… Nu am vrut să te rănesc.

— Dar m-ai rănit! Ai fost singura persoană în care aveam încredere după tot ce s-a întâmplat!

Irina a plecat fără să mai spună nimic. Am rămas singură în sufragerie, privind pozele vechi de familie de pe rafturi. M-am simțit trădată nu doar ca soție, ci și ca prietenă.

Zilele au trecut greu. Copiii au aflat și ei — Andreea mi-a spus la telefon:

— Mamă, nu e vina ta! Tata a ales, Irina a ales… Tu trebuie să mergi mai departe.

Dar cum să merg mai departe când tot universul meu s-a prăbușit? La serviciu nu mă puteam concentra, colegii mă priveau cu milă sau curiozitate. Vecinele șușoteau pe la colțuri:

— Ai auzit? Sorin e cu Irina acum… Ce rușine!

Am început să evit oamenii, să mă izolez în casă. Singura mea alinare era grădina din spatele blocului, unde mergeam seara târziu să ud florile și să plâng fără martori.

Într-o zi, mama m-a sunat:

— Lidia, nu poți trăi așa! Viața nu s-a terminat pentru tine! Gândește-te la tine, la ce-ți dorești!

M-am uitat lung la telefon după ce am închis. Ce-mi doream? Să dau timpul înapoi? Să nu fiu atât de naivă? Să nu fi avut încredere oarbă în oameni?

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, dezamăgire, dorința de răzbunare, dar și speranța că într-o zi voi putea ierta. Am mers la psiholog — pentru prima dată în viață — și am vorbit despre fricile mele, despre sentimentul de inutilitate care mă apăsa.

Încet-încet, am început să mă regăsesc. Am ieșit din nou cu prietenele (cele adevărate), am mers la teatru, am început un curs de pictură. Am redecorat apartamentul și am aruncat tot ce-mi amintea de vechea mea viață.

Într-o zi l-am întâlnit pe Sorin întâmplător la piață. Era cu Irina. M-au salutat stânjeniți.

— Lidia… sper că ești bine.

Am zâmbit forțat:

— Sunt pe drumul cel bun.

Nu știu dacă îi voi putea ierta vreodată cu adevărat. Dar știu că nu mai vreau să trăiesc în trecut.

Mă întreb uneori: cât de bine îi cunoaștem pe cei din jurul nostru? Și cât de mult ne cunoaștem pe noi înșine atunci când totul se schimbă?