Cina la mine acasă: Povestea unei iubiri puse la încercare de prejudecăți și așteptări

— Ioana, iar ți-a adus Vlad mâncare la caserolă? a râs Mara, în timp ce deschidea frigiderul meu și scotea o bere. — Să nu-mi spui că iar ai făcut tu ciorbă pentru el!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Era a treia oară luna asta când prietenii mei făceau glume pe tema asta. Stăteam toți înghesuiți în bucătăria mea mică din Drumul Taberei, cu miros de cafea proaspătă și pâine prăjită. Vlad nu era acolo — era la muncă, urma să vină mai târziu.

— Ce contează? am încercat să răspund, prefăcându-mă că nu mă deranjează. — E drăguț că vine cu ceva de acasă.

— Drăguț? a intervenit Andreea, ridicând din sprâncene. — Ioana, tu gătești, tu faci cumpărături, tu plătești curentul și apa. El vine, mănâncă și pleacă. Nu e cam mult?

Am zâmbit forțat. În mintea mea, se derulau toate momentele în care Vlad venise la mine cu niște sarmale făcute de mama lui sau cu salată de vinete în borcan. Dar adevărul era că, de cele mai multe ori, eu găteam. Eu făceam piața sâmbătă dimineața, eu spălam vasele după ce el pleca. Și da, începeam să simt presiunea financiară — salariul meu de la agenția de publicitate nu era cine știe ce.

Când Vlad a ajuns în acea seară, atmosfera era încărcată. Prietenii mei au plecat repede, lăsându-ne singuri. S-a așezat la masa din bucătărie și a scos din rucsac o cutie cu ardei umpluți.

— Mama a zis să-ți aduc, că știe că-ți plac, mi-a spus zâmbind.

Am oftat și m-am așezat lângă el.

— Vlad, putem vorbi puțin?

A lăsat furculița jos și m-a privit serios.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu e nimic grav… doar că… am început să simt că eu duc tot greul când vine vorba de mâncare și cheltuieli. Și… nu știu cum să spun asta fără să par zgârcită.

A rămas tăcut câteva secunde.

— Ioana, dacă te deranjează, spune-mi. Nu vreau să te simți folosită. Dar… nici eu nu pot contribui prea mult acum. Știi că stau cu ai mei și banii mei se duc pe navetă și ratele la telefon.

M-am simțit vinovată. Știam că nu are un salariu mare — lucra ca tehnician la o firmă de cablu. Dar nici nu voiam să fiu singura care investește în relația noastră.

— Nu e vorba doar de bani, Vlad. E vorba de echilibru. De sentimentul că suntem o echipă.

A dat din cap și mi-a luat mâna.

— Atunci hai să facem altfel: când vin la tine, aduc eu ceva pentru cină sau mic dejun. Sau gătim împreună. Sau… dacă vrei, facem cumpărăturile împreună și împărțim costurile.

Am zâmbit ușurată. Poate era atât de simplu.

Dar problema nu era doar între noi doi. Prietenii mei continuau să comenteze. La următoarea ieșire la terasă, Mara a început iar:

— Ioana, vezi să nu-l iei pe Vlad cu tine la munte, că rămâi fără bani!

M-am enervat.

— Mara, nu e treaba ta! Dacă ai fi într-o relație, ai înțelege!

S-a lăsat liniște la masă. Andreea a încercat să detensioneze atmosfera:

— Hai măi, nu vă certați! Dar totuși… Ioana, tu chiar vrei să te muți cu el? Dacă nici acum nu vă descurcați cu banii…

M-am gândit mult la asta. Discuțiile despre mutatul împreună deveniseră tot mai dese între mine și Vlad. El visa la un apartament mic în Militari, aproape de metrou. Eu visam la liniște și stabilitate.

Într-o seară, după ce am făcut împreună paste cu sos alb (el a tăiat ceapa, eu am fiert pastele), am deschis subiectul:

— Vlad… dacă ne mutăm împreună, cum facem cu cheltuielile? Chiria, utilitățile, mâncarea?

A stat pe gânduri.

— Putem împărți totul jumătate-jumătate. Sau… dacă tu câștigi mai mult o perioadă, poți acoperi puțin mai mult și invers când mă redresez eu.

Mi-a plăcut sinceritatea lui. Dar știam că părinții mei nu ar fi fost încântați de idee.

— Mama zice că ar trebui să găsești un băiat „cu situație”, mi-a spus într-o zi la telefon mama mea.

— Mamă, Vlad e muncitor și mă respectă! Nu toți au norocul să primească apartament de la părinți!

Am simțit cum mă sufoc între așteptările familiei mele și propriile mele dorințe. Tata nici nu voia să audă de mutat împreună înainte de nuntă.

Într-o duminică am mers la părinții lui Vlad la masă. Mama lui ne-a pus pe masă sarmale aburinde și cozonac făcut în casă.

— Ioana dragă, sper că nu te supără că Vlad vine cu mâncare la tine… El nu prea știe să gătească încă!

Am zâmbit politicos.

— Nu mă supără deloc… doar că uneori e greu să țin pasul cu toate cheltuielile singură.

Mama lui Vlad s-a uitat lung la mine.

— Sfatul meu: vorbiți deschis despre bani înainte să vă mutați împreună! Altfel apar certuri…

Avea dreptate. În seara aceea am stat cu Vlad pe banca din fața blocului meu și am vorbit ore întregi despre viitorul nostru: despre frici, despre dorințe, despre compromisuri.

Prietenii mei au început să se îndepărteze ușor-ușor. Nu le convenea că nu mai eram mereu disponibilă pentru ieșiri sau glume răutăcioase pe seama relației mele. Dar am realizat că uneori trebuie să alegi ce contează mai mult: aprobarea celor din jur sau liniștea ta sufletească.

Acum stăm împreună într-un apartament micuț cu chirie în Militari. Încercăm să ne împărțim responsabilitățile cât putem de corect: uneori gătim împreună, alteori comandăm pizza când suntem prea obosiți după muncă. Nu e totul perfect — ne mai certăm pe bani sau pe cine spală vasele — dar suntem o echipă.

M-am întrebat adesea: cât contează părerea celorlalți atunci când vine vorba de fericirea ta? Și cât de mult ar trebui să sacrifici din tine pentru a păstra echilibrul într-o relație? Poate voi ce credeți: e normal ca doi oameni să împartă totul sau există mereu cineva care dă mai mult?