„Voi rămâne cu tine când vor începe să vină pensiile”: Promisiunea nepotului

În pitorescul oraș Pădureni, situat între câmpuri întinse și păduri dese, exista un deal cunoscut de toți ca Dealul Apusului. Era genul de loc care părea să oprească timpul, unde grijile zilei se topeau odată cu coborârea soarelui sub orizont. În fiecare seară, pe măsură ce cerul se picta în nuanțe de portocaliu și roz, locuitorii din Pădureni, împreună cu copiii lor, se adunau pe acest deal pentru a se bucura de ultimele momente ale zilei.

Printre cei care veneau regulat se numărau Lia și nepotul ei în vârstă de opt ani, Ionuț. Lia, o văduvă în vârstă de aproape șaptezeci de ani, îl creștea pe Ionuț de când părinții săi au murit prematur într-un accident de mașină cu trei ani în urmă. Ei erau o prezență familiară, adesea stând liniștiți pe banca lor preferată, cea care oferea cea mai bună vedere la apus.

Într-o seară anume, pe măsură ce răcoarea toamnei începea să se strecoare în aer, Lia a observat că Ionuț părea neobișnuit de gânditor, cu fruntea încruntată în timp ce privea în depărtare. Îngrijorată, Lia l-a îndemnat ușor. „La ce te gândești, Ionuț?” l-a întrebat ea.

Ionuț a ezitat, apoi s-a întors către bunica sa cu o expresie serioasă. „Bunica, când o să începi să primești pensia?” a întrebat el, vocea lui având un amestec ciudat de curiozitate și urgență.

Lia a fost luată prin surprindere de întrebare. „Păi, în câteva luni, de ce întrebi?”

Ionuț și-a mușcat buza, privind în jos la mâinile sale. „Pentru că,” a început el, apoi a făcut o pauză, strângându-și gândurile. „Pentru că atunci vei avea destui bani, și pot să rămân cu tine. Am auzit-o pe mătușa Naomi vorbind despre cât de scump este să aibă grijă de mine.”

Inima Liei s-a strâns. Era conștientă de tensiunile financiare, dar să-l audă pe nepotul ei îngrijorat de bani era sfâșietor. „Ionuț,” a spus ea încet, „nu trebuie să-ți faci griji pentru aceste lucruri. Vei rămâne cu mine indiferent de ce. Vom rezolva împreună.”

Ionuț a dat din cap, dar îngrijorarea nu i-a părăsit ochii. Conversația s-a schimbat pe măsură ce priveau apusul soarelui, dar greutatea momentului a rămas în aer.

Săptămânile au trecut, și pensiile au început să sosească, dar erau mai puține decât anticipase Lia. Costul vieții crescuse, iar economiile ei se epuizau mai repede decât plănuise. În ciuda asigurărilor date lui Ionuț, Lia știa că trebuie să ia în considerare alte opțiuni.

Într-o seară, în timp ce stăteau pe banca lor, sora Liei, Naomi, s-a alăturat lor. Aerul era tensionat pe măsură ce Naomi a abordat subiectul pe care toți îl evitaseră. „Lia, trebuie să vorbim despre viitorul lui Ionuț,” a spus Naomi, vocea ei fermă, dar plină de simpatie. „Ar putea fi timpul să ne gândim la o aranjare mai stabilă pentru el. M-am uitat la niște programe pentru tineret în oraș…”

Fața lui Ionuț s-a întristat în timp ce asculta adulții discutând despre soarta lui ca și cum nu ar fi fost acolo. Senzația de siguranță pe care o simțea cu bunica sa se pierdea, iar promisiunea de a rămâne împreună părea mai fragilă ca niciodată.

Pe măsură ce soarele apunea în acea seară, culorile vii de pe cer contrastau puternic cu atmosfera sumbră de pe deal. Ionuț a ținut strâns mâna Liei, dorindu-și să poată opri timpul, să împiedice soarele să apună pe viața pe care o cunoștea și o iubea.