Întoarcerea lui Victor: O poveste despre iertare și regăsire

— Nu-mi amintesc chipul tău, tată. Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, a tăiat aerul ca un cuțit. Stăteam în pragul ușii, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi găsesc cuvintele. Era o seară rece de noiembrie, iar blocul vechi din cartierul Militari părea mai sumbru ca niciodată. Mirosea a ciorbă reîncălzită și a praf, iar în ochii copiilor mei — copii deveniți adulți — vedeam o amestecătură de furie, curiozitate și teamă.

Am plecat când Ioana avea doar șapte ani, iar Vlad, băiatul meu cel mic, nici nu împlinise patru. Nu am plecat pentru că nu i-am iubit. Am plecat pentru că nu mai știam cum să lupt. După ce fabrica la care lucram s-a închis, am început să beau. Am pierdut totul: casa, soția, demnitatea. Am dormit pe bănci în parc și am mâncat din tomberoane. Ani la rând am crezut că nu merit să fiu tatăl lor.

Într-o noapte, după ce am fost bătut de niște adolescenți pentru câțiva lei, am privit cerul și am plâns ca un copil. Atunci mi-am jurat că dacă voi mai avea o șansă, voi încerca să-i găsesc pe Ioana și Vlad. Mi-a luat încă doi ani să strâng curajul. Am cerut ajutor la un centru social din București, unde o asistentă pe nume Mariana m-a ajutat să-mi caut copiii pe Facebook. Când am văzut poza Ioanei — zâmbetul ei trist, ochii ei verzi — am simțit cum mă prăbușesc din nou.

Am scris un mesaj scurt: „Sunt Victor, tatăl tău. Vreau doar să știi că îmi pare rău.” Nu mă așteptam să primesc răspuns. Dar după două zile, mi-a scris: „Dacă vrei să ne vedem, vino joi la ora 19.”

Joi seara, am ajuns cu o oră mai devreme. Am stat pe banca din fața blocului și mi-am repetat în minte ce aveam să spun. Când ușa s-a deschis și Ioana a apărut pe palier, m-am ridicat instinctiv în picioare. Era atât de frumoasă și atât de distantă.

— De ce ai venit acum? De ce nu ai venit când aveam nevoie de tine? m-a întrebat ea, fără să mă privească în ochi.

— Pentru că mi-a fost frică… Pentru că eram prea rușinat… Pentru că nu știam dacă mă mai vrei în viața ta…

Vlad a apărut în spatele ei. Era înalt și slab, cu același păr negru ca al meu. M-a privit lung, fără să spună nimic.

— Mama a murit acum trei ani, a spus Ioana brusc. Nu ai fost aici nici atunci.

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să fug, dar ceva m-a ținut pe loc.

— Știu că nu pot schimba nimic din ce-am făcut… Dar vreau să vă spun că v-am iubit mereu. Chiar dacă nu am știut cum s-o arăt.

A urmat o tăcere apăsătoare. Ioana s-a uitat la Vlad, iar el a dat din cap ușor.

— Intră… dar nu te aștepta la prea mult.

Am pășit în apartament cu inima cât un purice. Pe pereți erau poze cu ei doi la diferite vârste — fără mine. Am recunoscut jucăriile vechi ale lui Vlad și păpușa preferată a Ioanei, păstrate ca niște relicve ale unei copilării pierdute.

— Ce-ai făcut în toți anii ăștia? m-a întrebat Vlad, încă fără emoție.

— Am supraviețuit… Am muncit cu ziua pe unde am putut… Am dormit pe stradă… Am încercat să uit cine sunt.

Ioana s-a uitat la mine cu lacrimi în ochi.

— Știi cât de greu ne-a fost? Mama plângea nopți întregi… Eu am renunțat la facultate ca să-l cresc pe Vlad…

Am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea vinovăției.

— Nu pot cere iertare pentru tot… Dar vreau să încerc să fiu aici pentru voi, dacă mă lăsați.

Vlad s-a ridicat brusc de la masă.

— Eu nu pot… Nu acum… Poate niciodată.

A ieșit din cameră trântind ușa. Ioana a rămas cu mine, privind în gol.

— Ai nevoie de ajutor? Ai unde să stai?

— Nu… Adică… Nu vreau să vă fiu povară.

— Nu e vorba despre asta… E vorba despre ce facem cu tot ce s-a întâmplat.

Am stat până târziu în noapte vorbind despre trecut: despre fricile mele, despre sacrificiile lor, despre mama lor care nu mai era. Am plâns amândoi. La final, Ioana m-a îmbrățișat timid.

— O să dureze… Dar vreau să încercăm.

În zilele care au urmat, Vlad nu mi-a răspuns la mesaje. Ioana însă m-a invitat la masă duminica următoare. Am început să repar lucruri prin casă: o clanță stricată, un robinet care curgea. Încet-încet, am început să simt că poate există speranță.

Într-o zi, Vlad s-a întors acasă mai devreme și m-a găsit schimbând un bec.

— Nu trebuie să faci asta ca să te iertăm…

— Nu fac asta pentru iertare… Fac asta pentru că vreau să fiu aici.

A dat din cap și a ieșit fără alte cuvinte. Dar în seara aceea mi-a trimis primul mesaj: „Poate mergem mâine la un meci?”

Au trecut luni de atunci. Încă sunt multe răni care dor. Dar suntem împreună la masă duminica și râdem uneori ca înainte. Poate că nu voi putea șterge niciodată trecutul, dar pot construi ceva nou cu fiecare zi care trece.

Mă întreb adesea: oare cât de mult poate vindeca timpul? Și dacă iertarea e posibilă pentru oricine — chiar și pentru cei care au greșit cel mai mult?