Dincolo de rafturi: O întâlnire neașteptată cu trecutul

— Nu pot să cred că ai uitat din nou să iei lapte! vocea Irinei răsuna în mintea mea, deși trecuseră doi ani de la divorț. Mă aflam la coadă la supermarketul din cartier, cu ochii pierduți printre rafturi, când am văzut-o. Irina. Fosta mea soție. Nu era singură, ci cu o fetiță de vreo șase ani, probabil fiica surorii ei, pentru că noi nu am avut niciodată copii. Purta o rochie elegantă, pantofi cu toc și un zâmbet larg, ca și cum lumea întreagă îi aparținea. M-am simțit mic, aproape invizibil, cu tricoul meu vechi și blugii uzați.

Am încercat să mă ascund după un stand cu napolitane, dar era prea târziu. Ochii noștri s-au întâlnit pentru o clipă. Ea a clipit scurt, fără să-mi zâmbească, apoi și-a întors privirea spre fetiță. Am simțit un nod în gât și o durere surdă în piept. Cum ajunsesem aici? Unde dispăruse bărbatul care visa să cucerească lumea alături de ea?

— Tati, mi-ai luat ciocolată? a întrebat vocea subțire a fiului meu, Vlad, care mă trăgea de mânecă. Am tresărit. Vlad era tot ce-mi rămăsese după divorț: două weekenduri pe lună și câteva vacanțe pe an. Restul timpului îl petrecea cu mama lui, într-un apartament luminos din centrul orașului.

— Da, Vlad, ți-am luat ciocolată, am răspuns absent, privind-o pe Irina cum își plătea cumpărăturile. Era atât de sigură pe ea! Nu mai era femeia care plângea noaptea lângă mine, rugându-mă să nu mai stau peste program la birou sau să nu mai ies cu băieții la bere.

După ce a ieșit din magazin, am rămas nemișcat câteva clipe. Vlad mă privea curios.

— Cine era doamna aceea? m-a întrebat el.

— O cunoștință veche, am spus încercând să-mi ascund emoțiile.

Adevărul era că nu reușisem niciodată să trec peste despărțirea de Irina. Ne-am căsătorit tineri, plini de speranțe și promisiuni. Dar viața ne-a prins în vârtejul ei: eu mereu ocupat cu munca, ea tot mai singură acasă. Certurile au început din nimic: cine spală vasele, cine duce gunoiul, cine uită să cumpere lapte. Apoi au devenit tot mai aprinse: bani, lipsa timpului împreună, lipsa copiilor. Până într-o zi când Irina a spus simplu:

— Nu mai pot. Vreau să divorțăm.

Am crezut că glumește. Dar nu glumea. În câteva luni eram doi străini care împărțeau custodia unui copil și amintirile unei iubiri eșuate.

În acea seară, după ce l-am dus pe Vlad la mama lui, am rămas singur în garsoniera mea mică și rece. Am deschis Facebook-ul și am căutat-o pe Irina. Pozele ei erau pline de culoare: excursii la munte, cine cu prietenele, zâmbete largi. Părea fericită fără mine. Am simțit o gelozie amară și un regret care mă ardea pe dinăuntru.

A doua zi la birou nu m-am putut concentra deloc. Colegul meu, Radu, m-a bătut pe umăr:

— Ești ok? Pari cam abătut.

— Am văzut-o pe Irina ieri… Arată altfel. E fericită.

Radu a oftat.

— Știi cum e… Unii oameni renasc după despărțire. Poate că și tu ar trebui să încerci să mergi mai departe.

Dar cum să merg mai departe când tot ce făceam era să mă gândesc la ce am pierdut? Seara am sunat-o pe mama mea.

— Mamă, crezi că am greșit când am lăsat-o pe Irina să plece?

Mama a tăcut o clipă.

— Poate că da… Poate că nu. Dar nu poți trăi mereu în trecut, Mihai. Ai un copil care are nevoie de tine acum.

Avea dreptate. Dar nu puteam scăpa de sentimentul că viața mea s-a oprit atunci când Irina a plecat.

În weekendul următor l-am dus pe Vlad la un parc de distracții. Încercam să fiu tatăl perfect: i-am cumpărat vată de zahăr, l-am dat în carusel și am râs împreună. Dar undeva în sufletul meu simțeam că joc un rol care nu mi se potrivește.

Într-o zi Vlad mi-a spus:

— Tati, tu ești trist mereu? De ce nu râzi ca mami?

M-am blocat. Ce puteam să-i spun? Că nu știam cum să fiu fericit fără Irina? Că mă simțeam vinovat pentru tot?

În acea seară am decis să-i scriu Irinei un mesaj:

„Bună! Te-am văzut zilele trecute la supermarket. Voiam doar să-ți spun că pari fericită și mă bucur pentru tine.”

A răspuns scurt:

„Mulțumesc, Mihai! Sper că ești bine.”

Atât. Nicio invitație la discuții sau regrete împărtășite. Era clar: ea mersese mai departe.

Am început să merg la terapie. Să vorbesc despre vinovăție, despre frică, despre faptul că nu știam cine sunt fără Irina lângă mine. Terapeutul mi-a spus:

— Mihai, nu poți schimba trecutul. Dar poți schimba felul în care trăiești prezentul.

Încet-încet am început să ies cu prietenii mei vechi: Sorin și Alina m-au invitat la o drumeție pe munte. Am cunoscut oameni noi, am început să citesc din nou și chiar am încercat să gătesc pentru Vlad când venea la mine.

Dar uneori mă întrebam: dacă aș fi făcut lucrurile altfel? Dacă aș fi ascultat-o mai mult pe Irina? Dacă aș fi pus familia înaintea carierei?

Într-o seară ploioasă am găsit o scrisoare veche de la Irina într-un sertar:

„Mihai,
Nu vreau decât să fim fericiți împreună. Dar dacă nu putem… sper măcar să fim fericiți separat.”

Am plâns atunci pentru prima dată după mult timp. Am realizat că poate fericirea nu înseamnă să rămâi cu cineva cu orice preț, ci să ai curajul să te reinventezi după ce ai pierdut totul.

Acum mă uit în oglindă și încerc să văd cine sunt cu adevărat. Sunt Mihai — tatăl lui Vlad, fostul soț al Irinei și omul care încearcă să-și găsească drumul printre ruinele trecutului.

Oare câți dintre noi trăim cu regrete nespuse? Câți avem curajul să ne iertăm pe noi înșine și să mergem mai departe?