Apartamentul care ne-a destrămat familia: O poveste despre sacrificiu, gelozie și influența rudelor

— Nu pot să cred că faci asta, Ioana! Ți-ai dat cuvântul! Ți-ai promis fratelui tău că îi dai apartamentul, iar acum… acum te răzgândești? Glasul meu răsuna în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și nervi întinși la maximum. Ioana stătea în fața mea, cu ochii umezi, dar încăpățânată. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai.

— Mamă, nu înțelegi… E mai complicat decât crezi. Nu pot să fac asta acum.

— Ce e complicat? Ești singură, ai două apartamente. Fratele tău, Mihai, stă cu noi, cu soția lui însărcinată! Nu vezi că nu mai avem loc nici să respirăm?

Ioana a oftat adânc și s-a uitat pe fereastră, evitând privirea mea. Știam că ceva nu e în regulă. Până acum două săptămâni era hotărâtă să-l ajute pe Mihai. Chiar ea a venit cu ideea. Dar de când a venit soacra ei din Pitești în vizită, totul s-a schimbat.

— Mamă, nu vreau să vorbesc despre asta acum. Te rog…

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când soacra Ioanei se băga unde nu-i fierbea oala. Dar de data asta era prea mult. Am simțit că-mi scapă totul printre degete: copiii mei, liniștea casei, viitorul nepotului meu nenăscut.

Mihai a intrat în bucătărie, cu ochii roșii de nesomn. Soția lui, Emilia, era deja la spital pentru analize. Stresul sarcinii și lipsa unui spațiu propriu îi măcinau pe amândoi.

— Ce se întâmplă? a întrebat el încet.

Ioana s-a ridicat brusc.

— Nimic! Nimic nu se întâmplă! Și-a luat geaca și a ieșit trântind ușa.

Am rămas cu Mihai privind spre ușă ca doi naufragiați pe o insulă pustie.

— Mamă… dacă nu vrea să ne ajute, nu o să o forțăm. Poate găsim altceva… Dar vocea lui era spartă, fără speranță.

În acea seară am încercat să vorbesc cu Ioana la telefon. A răspuns greu.

— Mamă, nu pot să vorbesc mult. Sunt la soacră-mea.

— Ioana, te rog… De ce te-ai răzgândit? Ce ți-a spus doamna Lupu?

A tăcut câteva secunde.

— Ea zice că nu e bine să dau apartamentul. Că poate am nevoie de el mai târziu. Că Mihai trebuie să se descurce singur, nu să primească totul de-a gata…

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Ioana! Tu știi cât am muncit pentru voi? Tu știi cât s-a sacrificat Mihai pentru tine când erai mică? Cum poți să-l lași acum la greu?

— Mamă… nu vreau să mă cert cu tine. O să mă gândesc. Dar te rog, nu mai pune presiune pe mine!

A închis. Am rămas cu telefonul în mână și cu un gol imens în suflet.

Zilele au trecut greu. Emilia plângea aproape zilnic. Mihai încerca să fie tare pentru ea, dar îl vedeam cum se frânge pe dinăuntru. Eu și soțul meu ne certam din ce în ce mai des din cauza tensiunii din casă.

Într-o duminică am decis să merg la Ioana acasă. Am găsit-o singură, stând pe canapea cu o pătură pe genunchi.

— Mamă… nu trebuia să vii.

— Ba da, trebuia! Trebuie să vorbim ca o familie. Ce vrei tu de fapt?

A izbucnit în plâns.

— Nu știu! Toată lumea vrea ceva de la mine! Tu vrei să-l ajut pe Mihai, soacra vrea să păstrez apartamentul… Soțul meu zice că e decizia mea, dar îl simt supărat… Nu mai pot!

M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe.

— Ioana, tu ce vrei? Fără ce zice nimeni altcineva?

A oftat adânc.

— Vreau liniște… Dar nu pot avea liniște dacă știu că fratele meu suferă din cauza mea. Dar nici nu pot ignora ce zice soacra mea… Mă simt prinsă la mijloc!

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. Seara aceea am petrecut-o gândindu-mă la toate sacrificiile făcute pentru copii: nopți nedormite, bani strânși leu cu leu pentru apartamentele lor, visele noastre puse mereu pe pauză pentru ei.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Emilia plângând în baie. M-am dus la ea și am îmbrățișat-o.

— O să fie bine, i-am șoptit. O să găsim o soluție.

Dar nu știam dacă spun adevărul sau doar încercam să mă mint pe mine însămi.

Într-un final, Ioana a venit acasă la noi cu soțul ei. Ne-am așezat toți patru la masă: eu, soțul meu, Mihai și Emilia.

— Am decis… a început Ioana cu voce tremurată. Nu pot să vă dau apartamentul acum. Poate mai târziu… Dar nu acum.

Mihai s-a ridicat brusc de la masă.

— Mulțumesc că ai fost sinceră… Dar să știi că doare al naibii de tare!

A ieșit din cameră trântind ușa. Emilia a început să plângă iar. Soțul meu s-a ridicat și el fără un cuvânt.

Am rămas doar eu cu Ioana și ginerele meu care se uita în gol.

— Mamă… sper să mă poți ierta într-o zi…

Nu i-am răspuns atunci. Nici nu știam ce să spun. Tot ce simțeam era un gol imens și o furie mocnită împotriva tuturor celor care ne-au băgat zâzanie între copii.

Au trecut luni de atunci. Mihai și Emilia au reușit până la urmă să găsească o garsonieră micuță la marginea orașului. S-au descurcat cum au putut. Relația dintre frați s-a răcit mult. Eu încă sper că timpul va vindeca rănile astea adânci…

Uneori mă întreb: oare unde am greșit ca mamă? Oare cât de mult ar trebui să ne lăsăm influențați de părerile altora când vine vorba de familie? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?