Cina împăcării: Povestea unei căsnicii care aproape m-a frânt

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să tac!
Vocea mi-a ieșit răgușită, aproape străină. Mâinile îmi tremurau pe marginea mesei din bucătărie, iar farfuriile cu sarmale rămaseră neatins. Mihai s-a uitat la mine cu acea privire rece, calculată, pe care o știam prea bine. Ilinca, fiica noastră de șaisprezece ani, s-a retras în colțul camerei, cu ochii mari și umezi.

— Iar începi? a mormăit el, fără să ridice privirea din telefon. — Ce vrei acum?

Mi-am mușcat buza. În minte mi se derulau anii în care am ales să tac. Să nu-l contrazic. Să nu-l supăr. Să nu stric „liniștea” casei. Dar liniștea asta era ca o pătură grea care mă sufoca încet, zi de zi.

— Vreau să mă asculți! am spus, cu glasul tremurând. Vreau să înțelegi că nu mai pot să fiu invizibilă în propria mea casă!

Mihai a oftat teatral și a dat ochii peste cap.

— Nu ești invizibilă, doar exagerezi. Toate femeile fac la fel. Ce vrei să demonstrezi acum?

Ilinca a izbucnit în plâns și a fugit în camera ei. Ușa s-a trântit cu un zgomot sec. Am simțit cum ceva se rupe în mine. M-am ridicat brusc de la masă și am mers după ea. Am găsit-o ghemuită pe pat, cu fața ascunsă în pernă.

— Mami… de ce nu plecăm? a șoptit ea printre suspine.

M-am așezat lângă ea și am strâns-o în brațe. Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Nu știu, puiule… Nu știu…

Adevărul era că mă temeam. Mă temeam de ce va spune lumea, de cum mă vor privi vecinii, de cum mă vor judeca părinții mei – oameni simpli dintr-un sat din Buzău, care au crescut cu ideea că „femeia trebuie să rabde”.

În acea noapte n-am dormit deloc. Mihai a venit târziu în dormitor și s-a trântit în pat fără să spună nimic. Întunericul era apăsător. M-am gândit la mama mea, la cum își ascundea vânătăile sub mâneci lungi și la cum spunea mereu: „Așa e viața, mamă. Bărbatul e capul casei.”

Dar eu nu mai puteam. Nu mai voiam să fiu ca ea.

A doua zi dimineață, Mihai a plecat la serviciu fără să mă salute. Ilinca s-a dus la liceu cu ochii umflați de plâns. Am rămas singură în bucătărie, privind la masa plină de firimituri și la scaunul gol al soțului meu.

Am luat telefonul și am sunat-o pe sora mea, Camelia.

— Nu mai pot, Cami… Nu mai pot să trăiesc așa…

Camelia a oftat adânc.

— Ți-am spus de atâtea ori… Vino la mine câteva zile. Gândește-te ce vrei cu adevărat. Nu te mai gândi la ce zice lumea.

Dar era greu. Îmi era rușine să recunosc că nu sunt fericită. Că nu am reușit să am familia „perfectă” pe care o visam când eram fată.

Seara, Mihai s-a întors acasă nervos.

— Ce-ai discutat cu Camelia? De ce te plângi peste tot? Crezi că dacă pleci undeva o să fie mai bine?

— Nu știu dacă va fi mai bine, dar știu sigur că nu mai pot așa! am izbucnit eu.

A urmat o ceartă cumplită. Mihai a început să țipe, să arunce cuvinte grele: „Ești nerecunoscătoare! Nu faci nimic bine! Dacă nu-ți convine, ușa e acolo!”

Ilinca a venit între noi și a țipat cât a putut:

— Lăsați-mă în pace! Nu mai vreau să vă aud!

A fugit din nou în camera ei. Eu am rămas nemișcată, cu inima bătând nebunește.

În acea noapte am făcut bagajele pentru mine și pentru Ilinca. Am plecat la Camelia fără să mă uit înapoi. Drumul până la ea a fost lung și tăcut. Ilinca m-a ținut de mână tot timpul.

Primele zile au fost ciudate. M-am simțit vinovată, rușinată, dar și ușurată. Camelia m-a ajutat să găsesc un avocat și un psiholog pentru Ilinca. Părinții mei au aflat repede și m-au sunat:

— Ce-ai făcut, fată? Cum să-ți lași bărbatul? Ce-o să zică lumea?

Am plâns mult după acel telefon. Dar pentru prima dată în viață am simțit că fac ceva pentru mine și pentru copilul meu.

Mihai a încercat să mă convingă să mă întorc. A venit la Camelia acasă, a adus flori, a promis că se schimbă.

— Hai acasă… Fără tine nu are niciun rost… O să fie altfel…

Dar eu nu l-am crezut. Prea multe promisiuni încălcate, prea multe seri reci și tăceri apăsătoare.

Au trecut luni până când am început să simt că respir din nou. Am găsit un job la o librărie mică din oraș și am început să zâmbesc din nou. Ilinca merge la terapie și încet-încet își revine.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă nu cumva am distrus familia pentru un vis egoist de libertate și respect.

Dar apoi o văd pe Ilinca râzând cu Camelia sau citind liniștită pe canapea și știu că am ales corect.

Oare câte femei mai trăiesc încă în umbră, tăcând de frica judecăților? Oare cât timp ne vom sacrifica liniștea doar ca să păstrăm aparențele?