Umbrele din sufragerie: Povestea unei nurori într-o familie românească

— Nu pot să cred, Irina, nici măcar o cafea nu i-ai oferit mamei mele? vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, spartă doar de zgomotul linguriței care se lovea de cana mea de ceai.

Îmi simțeam obrajii arzând. Încercam să-mi țin lacrimile în frâu, dar cuvintele lui Vlad mă loveau mai tare decât orice ceartă avută vreodată cu soacra mea, doamna Mariana. O respectasem mereu, chiar dacă relația noastră fusese mereu ca mersul pe sârmă: un pas greșit și totul se putea prăbuși.

Totul a început cu o oră înainte, când ușa s-a deschis brusc și Mariana a intrat fără să bată. Avea obiceiul ăsta, pe care nu-l suportam, dar niciodată nu avusesem curajul să-i spun ceva. S-a uitat prin casă cu ochii ei critici, a observat că masa nu era pusă și că pe canapea erau hainele mele de la serviciu.

— Ați uitat să strângeți iar, văd… a spus ea pe un ton tăios.

Am zâmbit forțat și am încercat să-i explic că tocmai ajunsesem acasă de la muncă, că Vlad era încă la birou și că nu apucasem să fac ordine. Nu părea să o intereseze. S-a așezat pe scaunul din bucătărie și a început să povestească despre vecina de la trei care își lasă copiii să urle pe scară.

— Irina, adu-mi și mie o cafea, te rog, a spus după câteva minute, fără să mă privească.

Am ezitat. În acea zi nu aveam cafea proaspătă în casă, doar niște resturi de cafea instant pe care Vlad le ura. Știam că Mariana e pretențioasă la cafea și că dacă îi făceam una slabă sau prea tare, ar fi comentat. Așa că am spus:

— Îmi pare rău, nu mai am cafea bună. Dacă vrei un ceai sau apă…

A ridicat din sprâncene și s-a ridicat brusc de pe scaun.

— Lasă, nu-i nevoie! Nu vreau să deranjez! a spus cu voce tare, apoi a ieșit trântind ușa.

Am rămas cu inima strânsă și cu un gust amar în gură. Când Vlad a ajuns acasă și i-am povestit ce s-a întâmplat, reacția lui m-a șocat.

— Știi cât ține mama supărare? O săptămână n-o să mai vorbească cu mine! De ce nu te-ai gândit?

— Vlad, nu aveam cafea! Am încercat…

— Nu contează! Trebuia să găsești o soluție! E mama mea!

M-am simțit mică, inutilă. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să mă apropii de Mariana: când i-am dus flori de ziua ei, când am gătit sarmale după rețeta ei (și tot nu au ieșit destul de bune), când am mers cu ea la piață sâmbătă dimineața doar ca să-i fac pe plac. Niciodată nu părea mulțumită.

În seara aceea am stat singură în sufragerie, privind la televizor fără să văd nimic. Vlad s-a închis în dormitor și nu mi-a vorbit până dimineața. M-am întrebat dacă greșisem eu undeva sau dacă pur și simplu nu eram suficient de bună pentru familia lui.

A doua zi la serviciu, colega mea Ana m-a întrebat de ce sunt atât de abătută. I-am povestit totul, iar ea a râs amar:

— Irina, soacrele sunt la fel peste tot. Dar tu nu trebuie să te pierzi pe tine doar ca să le faci pe plac.

Mi-am dat seama că problema nu era doar lipsa cafelei sau faptul că Mariana ținea supărări. Era despre cum eram mereu pusă la mijloc între dorința de a fi acceptată și nevoia de a-mi păstra demnitatea. Vlad nu vedea cât mă străduiam; pentru el era mai simplu să mă învinovățească decât să-și confrunte mama.

În weekend am încercat să vorbesc cu el:

— Vlad, simt că orice aș face nu e bine. Poate ar trebui să vorbim amândoi cu mama ta și să stabilim niște limite.

— Nu vreau scandaluri în familie! Dacă ai fi fost mai atentă…

— Dar tu ai fost vreodată de partea mea?

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul. Am simțit cum între noi se cască o prăpastie tot mai mare.

În următoarele zile Mariana nu ne-a mai sunat. Vlad era tot mai iritat, iar eu mă simțeam tot mai singură în propria casă. M-am întrebat dacă toate femeile trec prin asta sau dacă doar eu am ghinionul unei soacre imposibile și al unui soț incapabil să mă susțină.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat la fotbal cu prietenii lui, am primit un mesaj de la Mariana: „Sper că data viitoare vei avea cafea.”

Am râs amar și am plâns în același timp. Mi-am dat seama că oricât m-aș strădui, pentru ea voi fi mereu „cealaltă femeie” din viața fiului ei.

Acum stau aici și mă întreb: oare câte dintre noi trăim cu teama asta de a nu fi niciodată destul pentru familia partenerului? Oare cât trebuie să ne sacrificăm liniștea pentru o pace aparentă? Voi ce ați face în locul meu?