Noaptea în care mi-am dat fiica afară: Povara unei mame între iubire și limite

— Ieșiți! Acum! Nu-mi pasă unde mergeți, dar nu mai rămâneți aici niciun minut! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Nu-mi recunoșteam vocea, nici mâinile care se agățau de clanța ușii, ca și cum doar așa aș fi putut să mă țin pe picioare. În fața mea, Ana, fiica mea de 22 de ani, mă privea cu ochii mari, plini de revoltă și neîncredere. Lângă ea, Vlad, băiatul acela cu privirea mereu furișă și zâmbetul ironic, își strângea geaca pe braț, pregătit să plece.

— Mamă, nu poți să faci asta! a strigat Ana. Ești nebună? Unde vrei să mergem la ora asta?

— Nu mă interesează! am răspuns printre dinți. M-am săturat să văd cum îmi distrugi casa și liniștea. Să nu te mai întorci până nu-ți schimbi viața!

A trântit ușa după ea, iar ecoul acelei seri încă mă bântuie. De atunci nu am mai dormit o noapte întreagă. Mă tot întreb dacă am făcut bine sau dacă am pierdut-o pentru totdeauna.

Totul a început cu șase luni în urmă. Ana era studentă la Litere, visătoare și sensibilă, mereu cu nasul în cărți. Era mândria mea. Dar într-o zi a venit acasă cu Vlad. L-am recunoscut imediat: era genul acela de băiat care nu-ți inspiră încredere, cu tatuaje pe gât și ochii mereu roșii. Am încercat să nu judec, să-i dau o șansă. Dar Vlad nu lucra nicăieri, trăia din banii părinților și din mici „afaceri” dubioase.

La început, Ana părea fericită. Îl apăra mereu: „Mamă, tu nu-l cunoști! E bun cu mine!” Dar încet-încet, a început să lipsească de la cursuri, să vină acasă târziu sau deloc. Într-o seară am găsit-o plângând în baie. Avea urme pe brațe. Am încercat să vorbesc cu ea, dar s-a închis în sine.

— Ana, ce se întâmplă? Te rog, vorbește cu mine!

— Lasă-mă în pace! Nu înțelegi nimic! a țipat la mine.

Am început să-i verific camera. Am găsit pliculețe suspecte ascunse printre haine. Mi s-a făcut rău. Am știut atunci că Vlad o trage într-o lume din care nu știam dacă o mai pot salva.

Am încercat să vorbesc cu el:

— Vlad, te rog, dacă ții la ea, las-o să-și termine facultatea! Nu vezi că se schimbă?

El a râs:

— Doamnă Mariana, Ana e mare. Face ce vrea ea.

În acea clipă am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am început să mă cert cu Ana aproape zilnic. Îi interziceam să-l mai vadă, ea pleca de acasă și nu răspundea la telefon cu zilele. Prietenii mei îmi spuneau să fiu mai dură, dar inima mea de mamă nu mă lăsa.

Într-o zi am venit acasă mai devreme de la serviciu și i-am găsit pe amândoi în sufragerie, cu prietenii lor. Muzica era dată la maxim, sticle goale peste tot, iar mirosul din cameră era greu de descris. Atunci am simțit că nu mai pot.

— Afară! Toți! Acum!

Ana a început să plângă:

— Mamă, te rog… Nu fă asta!

Dar eram hotărâtă. Nu mai puteam suporta să-mi văd copilul distrus sub ochii mei.

După acea noapte, liniștea casei mele a devenit insuportabilă. M-am trezit dimineața și am găsit patul Anei gol. Am vrut să-i scriu un mesaj: „Te iubesc orice ar fi.” Dar m-am oprit. Poate că avea nevoie să vadă consecințele propriilor alegeri.

Zilele au trecut greu. La serviciu eram absentă; colegele mă întrebau ce s-a întâmplat și eu doar dădeam din umeri. Seara mă uitam la pozele cu Ana mică: la serbări, la mare, râzând cu gura până la urechi. Unde greșisem? Oare stricase Vlad totul sau eu nu fusesem destul de atentă?

Într-o seară m-a sunat sora mea, Ioana:

— Mariana, trebuie să fii tare. Poate doar așa va înțelege că nu poate face orice fără consecințe.

— Dar dacă nu se mai întoarce niciodată? Dacă o pierd?

— Dacă o lași să se autodistrugă sub ochii tăi, n-ai pierdut-o deja?

Cuvintele ei m-au urmărit toată noaptea.

Azi e o săptămână de când Ana nu mi-a mai dat niciun semn. M-am dus la facultate să întreb de ea; profesorii mi-au spus că n-a mai venit de mult. Am sunat-o pe prietena ei cea mai bună, Laura:

— Laura, te rog… ai idee unde e Ana?

— Doamnă Mariana… cred că stă la Vlad acasă. Nu prea iese din cameră…

Mi s-a pus un nod în gât. Aș fi vrut să fug după ea, s-o iau în brațe și s-o aduc acasă cu forța. Dar știam că nu pot face asta la nesfârșit.

Stau acum pe canapea și privesc telefonul care nu sună niciodată destul de repede. Mă gândesc la toate mamele care trec prin asta: când e momentul să spui „ajunge”? Cât poți sacrifica pentru copilul tău înainte să te pierzi pe tine însăți?

Poate că uneori iubirea adevărată înseamnă să-i lași pe cei dragi să cadă ca să poată învăța să se ridice singuri.

Oare am făcut bine? Sau am pierdut tot ce aveam mai scump? Voi ce ați fi făcut în locul meu?