Între două lumi: Povestea unei fiice renegate

— Nu mai veniți la noi. Nu mai există loc pentru voi în casa asta! vocea mamei răsuna în telefon, spartă de furie și lacrimi. Eram încă pe patul de spital, cu perfuzia în mână și bandajul strâns pe abdomen. Simțeam cum sângele mi se scurge din obraji, iar inima îmi bătea nebunește. Nu-mi venea să cred că după tot ce am trecut, după operația asta grea, părinții mei mă resping tocmai acum.

— Mamă, te rog… nu pot să cred că faci asta. Am nevoie de voi, am nevoie să mă simt iubită, i-am spus cu voce stinsă.

— Ai ales să-l iei pe Vlad împotriva voinței noastre. Ai ales să nu ne asculți! Acum să vă descurcați singuri!

Telefonul s-a închis brusc. Am rămas cu mâna tremurândă, privind ecranul negru. Vlad era lângă mine, încercând să mă liniștească, dar ochii lui trădau aceeași durere pe care o simțeam și eu. Nu era prima dată când părinții mei se opuneau relației noastre, dar niciodată nu fuseseră atât de categorici.

Totul a început cu un an în urmă, când Vlad și cu mine am decis să ne căsătorim. El venea dintr-o familie modestă din Ploiești, iar părinții mei, profesori universitari în București, nu l-au considerat niciodată „de nasul nostru”. Mama îmi repeta mereu: „O să-ți distrugi viața cu el! Meriți mai mult!” Dar eu îl iubeam pe Vlad pentru blândețea lui, pentru felul în care mă făcea să râd chiar și în cele mai grele zile.

Când am ajuns acasă după externare, apartamentul nostru mic părea mai rece ca niciodată. Niciun telefon de la mama sau tata. Nicio vizită. Doar tăcere. Vlad încerca să mă înveselească:

— O să fie bine, Ilinca. Suntem împreună, asta contează.

Dar eu nu puteam să nu mă gândesc la copilăria mea: la serile când mama îmi citea povești, la tata care mă ducea la teatru. Cum puteau să mă abandoneze acum?

Zilele treceau greu. Mă simțeam tot mai singură. Prietenele mele încercau să mă susțină, dar nu puteau umple golul lăsat de părinți. Într-o seară, am primit un mesaj de la sora mea mai mică, Ana:

„Ilinca, mama plânge mereu după tine, dar e prea mândră ca să recunoască. Tata nu vorbește deloc despre tine. Poate ar trebui să le scrii o scrisoare.”

Am stat ore întregi cu stiloul în mână. Ce puteam să le spun? Că îi iubesc? Că mi-e dor? Sau că mă doare răutatea lor? Până la urmă am scris:

„Dragii mei,
Nu știu dacă veți citi vreodată rândurile astea. Vreau doar să știți că vă iubesc și că mi-e dor de voi. Am nevoie de voi acum mai mult ca oricând. Vlad nu v-a făcut niciun rău. Vreau doar să fiu fericită și să știu că sunteți bine.”

Am pus scrisoarea la poștă fără prea multe speranțe.

Timpul trecea și nimic nu se schimba. Vlad muncea din greu ca să ne ajungem cu banii; eu încercam să-mi revin fizic și psihic după operație. Într-o zi, am primit un plic acasă. Era scrisul mamei:

„Ilinca,
Ai ales drumul tău. Noi nu putem accepta deciziile tale. Poate într-o zi vei înțelege cât de mult ne-ai rănit.”

Am plâns ore întregi după ce am citit acele rânduri. Vlad m-a strâns în brațe:

— Nu e vina ta. Oamenii nu pot iubi mereu așa cum ne dorim noi.

În lunile care au urmat, am început să mă schimb. Am realizat că trebuie să-mi găsesc fericirea în altceva decât aprobarea părinților mei. Am început să pictez din nou — pasiunea mea din liceu — și am găsit o comunitate mică de artiști care m-au primit cu brațele deschise.

Totuși, rana rămânea acolo. La fiecare Crăciun sau zi de naștere mă uitam la telefon sperând la un mesaj de împăcare. Ana îmi povestea uneori despre mama și tata — cum se prefac că totul e bine, dar cum îi surprinde uneori privind vechile mele fotografii.

Într-o zi, Ana a venit la noi acasă:

— Ilinca, trebuie să vii la mama. E bolnavă… Nu știm cât mai are.

Am simțit cum tot trecutul mă lovește din nou. M-am dus la spital cu inima cât un purice. Mama era slabă, cu ochii adânciți în orbite.

— Ilinca… ai venit… a șoptit ea.

Am izbucnit în plâns și i-am luat mâna:

— Mamă, mi-a fost atât de dor de tine!

— Și mie… Dar n-am știut cum să te iert… sau cum să mă iert pe mine…

Ne-am ținut strâns minute întregi fără alte cuvinte.

După moartea mamei, tata a început să-mi scrie mesaje scurte: „Sper că ești bine.” „Ai grijă de tine.” Nu era mult, dar era un început.

Acum, când privesc înapoi la tot ce s-a întâmplat, mă întreb: oare merită vreodată orgoliul rupturile astea? Oare putem ierta cu adevărat sau doar ne obișnuim cu absența celor dragi? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?