Invizibila din Casa Noastră: O Zi de Naștere Frântă

— Ioana, ai pus sarmalele la fiert? Miroase a ars!
Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Mariana, a tăiat liniștea dimineții ca un cuțit. M-am oprit din aranjat farfuriile cu mâinile tremurânde. Era ora opt și jumătate și deja simțeam cum mă sufoc în propria bucătărie. Pe hol, tata-socru bombănea ceva despre lipsa de organizare, iar cumnata mea, Alina, răsfoia telefonul cu un aer plictisit.

Vincent, soțul meu, era sus, încă dormea. Era ziua lui și, ca în fiecare an, casa noastră devenise scena unui spectacol pe care nu-l regizam eu. De șapte ani, de când ne-am căsătorit, familia lui prelua controlul asupra zilei lui de naștere. Eu eram invizibila — cea care gătea, servea, strângea, dar nu era niciodată întrebată ce-și dorește sau dacă îi place ceva.

Anul acesta însă, ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că mama mea murise în primăvară și nu mai aveam pe nimeni care să mă asculte. Poate pentru că fetița noastră, Mara, începuse să mă întrebe de ce plâng seara în baie. Sau poate pentru că nu mai puteam suporta să fiu doar o umbră în propria casă.

Am decis să fac lucrurile altfel. Am anunțat familia că anul acesta vom sărbători doar noi patru: eu, Vincent, Mara și băiețelul nostru de trei ani, Darius. Am vrut să fie liniște, să-l sărbătorim pe Vincent cu adevărat, nu cu zarvă și farfurii sparte.

— Cum adică doar voi? a răbufnit Mariana la telefon. Nu se poate! E tradiție! Toată lumea vine la ziua lui Vincent!

— Anul acesta simt că avem nevoie de intimitate. Și Vincent e obosit… am încercat să explic.

— Nu-mi pasă! Eu vin oricum! Și aduc și pe verișoara lui cu copiii!

Am închis telefonul tremurând. Vincent mi-a spus că mă susține, dar l-am văzut cum evită privirea când Mariana îl sună. Știam că nu va avea curajul să-i spună nu.

În dimineața zilei de naștere, totul a explodat. Familia a venit neanunțată, cu tăvi de prăjituri și pungi cu cadouri zgomotoase. Mara s-a ascuns sub masă când a început cearta.

— Ioana, nu poți să ne dai afară! Suntem familia lui Vincent! a țipat Alina.

— Dar eu? Eu nu sunt familie? am izbucnit pentru prima dată în fața lor.

Toți au tăcut o clipă. Vincent a coborât scările și s-a uitat la mine ca la o străină.

— Ce faci? De ce strici ziua asta? m-a întrebat încet.

M-am simțit mică, atât de mică încât abia mai puteam respira. Am fugit în dormitor și m-am prăbușit pe pat. Lacrimile curgeau fără oprire. Mara a venit lângă mine și m-a îmbrățișat.

— Mami, nu plânge… vreau să fim doar noi.

În sufragerie se auzeau râsete false și clinchet de pahare. Am stat acolo ore întregi, incapabilă să ies. Când am coborât, masa era plină de resturi și toată lumea plecase deja. Vincent stătea singur la masă, privind în gol.

— Îmi pare rău… n-am vrut să fie așa… a murmurat el.

— Dar niciodată nu e despre ce vreau eu… niciodată nu mă întrebi dacă pot sau dacă vreau… am spus printre suspine.

A doua zi, Mariana m-a sunat:

— Să știi că ai stricat totul! Vincent era trist! Copiii au fost dezamăgiți! Nu ești bună de noră!

Am închis fără să răspund. În zilele următoare am simțit cum toți mă privesc altfel: vecinii care au auzit scandalul, rudele care nu mă mai sunau, chiar și Vincent care devenise distant.

Mara mă întreba mereu:

— Mami, tu ești fericită?

Nu știam ce să-i răspund. M-am uitat la mine în oglindă și nu m-am recunoscut: cearcăne adânci, ochi goi, buze crăpate de la atâta plâns ascuns.

Într-o seară am avut curajul să-i spun lui Vincent:

— Dacă nu pot fi eu însămi aici, atunci unde? Dacă mereu trebuie să mă sacrific pentru ca alții să fie fericiți… când va veni rândul meu?

El a tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Nu știu… Poate că nici eu nu știu cine sunt fără ei…

Am realizat atunci cât de mult ne pierdusem pe noi înșine încercând să mulțumim pe toată lumea. Cât de mult ne-am lăsat înghițiți de tradiții care nu ne mai aparțin.

A trecut o lună de atunci. Încercăm să reconstruim ceva din ruinele acelei zile de naștere frânte. Nu știu dacă vom reuși. Dar știu că nu mai vreau să fiu invizibilă.

Oare câte femei trăiesc așa? Oare câți dintre noi uităm cine suntem doar ca să nu supărăm pe alții?