Umbre peste masa de Crăciun

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! vocea lui Mihai răsuna în hol, tăioasă ca un cuțit. Mâinile îmi tremurau pe clanța ușii, iar în spatele meu, Ana își strângea copiii la piept, cu ochii roșii de plâns. Era Ajunul Crăciunului și mirosul de cozonac abia scos din cuptor se amesteca cu fumul greu al tensiunii dintre noi.

— Mihai, te rog… nu puteam s-o las afară! Uite la ea, uite la copii! am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Ana nu mai avea unde să meargă. Soțul ei, Radu, o lovise iar. De data asta, nu doar cu vorbe grele, ci și cu pumnii. Fuga ei era disperată, iar eu eram singura ei speranță.

— Nu e problema noastră! Nu vreau scandal în casă! Ce-o să zică vecinii dacă află? Și dacă vine Radu după ea? Nu vreau să-mi pun familia în pericol! Mihai s-a întors cu spatele, trântind ușa dormitorului. Am rămas în hol, cu Ana și copiii, simțindu-mă sfâșiată între două lumi care nu se mai puteau întâlni.

Ana a încercat să zâmbească slab. — Lasă, Livia, nu vreau să-ți stric sărbătoarea. O să plecăm dimineață. Dar privirea ei spunea altceva: era obosită, înfricoșată și fără speranță.

Am dus-o pe Ana în camera de oaspeți. Copiii s-au cuibărit în pat, iar ea i-a mângâiat pe cap până au adormit. M-am așezat lângă ea pe marginea patului.

— De ce nu mi-ai spus mai devreme? am întrebat-o în șoaptă.

— Mi-a fost rușine… Și-am sperat că se va schimba. Dar azi… azi m-a lovit chiar de față cu copiii. Nu mai pot, Livia. Nu mai pot! a izbucnit în plâns.

Am stat mult timp acolo, ținând-o de mână. În minte îmi răsunau vorbele lui Mihai: „Nu e problema noastră.” Dar dacă nu era a noastră, a cui era?

Noaptea a trecut greu. Mihai nu a ieșit din dormitor. Dimineața, când am încercat să-i vorbesc, m-a privit rece:

— Ori pleacă ea, ori plec eu. Nu accept să-mi transform casa într-un adăpost pentru problemele altora.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Cum puteam să aleg între sora mea și bărbatul pe care îl iubeam? Am încercat să-i explic lui Mihai că Ana nu avea unde să meargă, că era periculos să se întoarcă la Radu. Dar el era de neclintit.

— Dacă vrei să fii eroină, du-te cu ea! Eu nu mai stau aici!

În acea clipă am știut că trebuie să aleg. Am intrat în camera Anei și i-am spus adevărul. A plâns din nou, dar de data asta lacrimile ei erau pentru mine.

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta…

— Nu tu m-ai pus aici. Viața ne-a pus pe amândouă.

Am sunat la o prietenă care lucra la un ONG pentru victimele violenței domestice. În câteva ore, Ana și copiii au fost preluați și duși într-un loc sigur. Am rămas singură în casă, cu Mihai privind la televizor ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am uitat la masa de Crăciun — farfuriile frumos aranjate, lumânările aprinse — și am simțit un gol imens. Familia mea era sfâșiată: una salvată, alta pierdută.

În zilele ce au urmat, Mihai a încercat să se comporte normal. Dar între noi se instalase o tăcere apăsătoare. Nu-l mai vedeam ca pe stânca mea de sprijin; îl vedeam ca pe zidul care mă despărțea de cei dragi.

Ana mi-a trimis un mesaj după câteva zile: „Suntem bine. Copiii dorm liniștiți pentru prima dată după mult timp. Mulțumesc că ai avut curajul pe care eu nu l-am avut.”

M-am uitat la mesaj și am plâns. Știam că am făcut ce trebuia, dar prețul era uriaș: liniștea casei mele, relația cu soțul meu, poate chiar viitorul nostru împreună.

Uneori mă întreb dacă există vreun răspuns corect când ești prins între două loialități atât de puternice. Poate că familia nu e doar cea în care te-ai născut sau cea pe care ți-ai ales-o — ci și curajul de a nu întoarce privirea când cineva drag are nevoie de tine.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E corect să sacrifici liniștea casei tale pentru a salva pe cineva drag? Sau trebuie să-ți protejezi familia cu orice preț?