Un an fără Mara: Povestea unei mame și bunici românce, între sacrificiu și singurătate

— Nu mai pot, Radu! Nu mai am de unde. Pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere. Te rog, înțelege-mă!

Vocea mea tremura, iar mâinile îmi jucau pe marginea mesei vechi din bucătărie. Radu stătea în picioare, cu umerii încordați și privirea rece. În spatele lui, pe hol, Mara își trăgea ghiozdanul roz, privind când la mine, când la tatăl ei.

— Mereu ai avut pentru alții, dar pentru mine niciodată nu găsești! a izbucnit el. Și să nu te mai aud că vrei să o vezi pe Mara! Dacă nu poți să ne ajuți, nu avem ce discuta.

Ușa s-a trântit cu un zgomot sec. Mara mi-a aruncat o privire tristă, iar eu am rămas singură, cu inima strânsă ca un pumn.

A trecut un an de atunci. Un an fără Mara. Un an în care am trăit cu întrebarea dacă am greșit undeva ca mamă. M-am trezit în fiecare dimineață cu speranța că poate azi primesc un telefon sau un mesaj. Dar liniștea a fost tot ce am primit.

Cândva, familia era centrul universului meu. Am crescut la țară, într-o casă mică din Prahova, unde mama și tata munceau pământul de dimineața până seara. Am învățat de mică ce înseamnă sacrificiul. Când l-am născut pe Radu, eram deja văduvă de război. L-am crescut singură, cu două slujbe: ziua la fabrica de confecții, noaptea spălam scări de bloc. Tot ce am avut i-am dat lui: hainele cele mai bune, meditații la matematică, excursii la mare cu clasa.

Când a venit vremea să-și facă o familie, am vândut jumătate din pământul moștenit ca să-i cumpăr un apartament în București. Nu mi-a cerut niciodată direct, dar știam că are nevoie. Apoi a venit Mara — lumina ochilor mei. O luam de la grădiniță, îi făceam clătite cu dulceață de vișine și îi citeam povești până adormea în brațele mele.

Ani la rând am fost sprijinul lor. Când Radu a rămas fără serviciu după restructurarea de la combinat, i-am dat din pensia mea. Am renunțat la haine noi, la medicamente mai bune, doar ca să nu le lipsească lor nimic. Dar pensia mea e mică — 1.800 de lei pe lună — iar prețurile cresc în fiecare zi. În ultimul an am început să mă împrumut de la vecina de la trei ca să-mi plătesc facturile.

Într-o zi, când Radu a venit iar să-mi ceară bani pentru chiria Mariei — soția lui — i-am spus adevărul: nu mai pot. Nu mai am de unde. Atunci s-a rupt totul.

— Dacă nu poți să ne ajuți, nu mai ai ce căuta în viața noastră! mi-a spus el cu o răceală care m-a înghețat pe dinăuntru.

De atunci nu l-am mai văzut. Nici pe el, nici pe Mara. Am încercat să-i sun, dar nu răspunde nimeni. Am mers la școală să o văd pe Mara la serbare — m-au dat afară portarii la ordinul lui Radu.

Vecinii mă privesc cu milă când mă văd coborând scările încet, sprijinindu-mă de balustradă. Uneori aud șoapte: „Uite-o pe Elena, aia care și-a pierdut familia…”

În serile lungi de iarnă stau singură în bucătărie și privesc poza Marei de pe frigider. Are șapte ani acolo și râde cu gura până la urechi, cu două codițe rebele. Îmi lipsește mirosul părului ei după baie, glasul ei când mă striga „Buni!”.

M-am gândit de mii de ori: unde am greșit? Poate am dat prea mult și nu l-am învățat pe Radu să se descurce singur? Poate am fost prea aspră când era mic? Sau poate lumea s-a schimbat și eu nu mai știu cum să fiu mamă și bunică într-o Românie care nu mai seamănă deloc cu cea în care am crescut eu?

Am încercat să vorbesc cu Maria — nora mea — dar mi-a spus sec:

— E decizia lui Radu. Nu vreau să mă bag.

Prietenii mei din bloc spun că trebuie să-l las în pace, că va veni el când va avea nevoie iar de mine. Dar eu nu vreau să fiu doar un portofel pentru fiul meu. Vreau să fiu mama lui și bunica Marei.

Uneori mă gândesc să scriu o scrisoare Marei — dar mi-e teamă că nu va ajunge niciodată la ea sau că va fi aruncată la gunoi înainte să o citească.

Într-o zi m-am întâlnit cu doamna Viorica din parc. Și ea are un fiu plecat în Spania care nu-i mai răspunde la telefon.

— Așa sunt copiii acum… Nu mai au răbdare cu noi bătrânii… Dar tu măcar ai încercat tot ce-ai putut?

Întrebarea asta mă urmărește mereu: am făcut tot ce am putut? Sau am greșit undeva fără să-mi dau seama?

Sunt zile când furia mă copleșește: cum poate Radu să fie atât de crud? Cum poate să-mi interzică să-mi văd nepoata doar pentru că nu-l mai pot ajuta financiar? Dar apoi mă gândesc la copilul speriat care era cândva și-mi dau seama că poate nici el nu știe cum să fie tată sau fiu într-o lume atât de grea.

Mi-e dor de Mara. Mi-e dor de familie. Mi-e dor de mine cea care eram cândva — puternică și iubită.

Oare câte mame și bunici din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare chiar trebuie să alegem între a ne sacrifica mereu sau a ne păstra demnitatea?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Dar până atunci întreb: voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Unde se termină datoria unei mame și unde începe dreptul ei la liniște?