Casa moștenită: Povara dintre datorie și iubire

— Nu pot să mai stau aici, Ana! Nu mai pot! — vocea bunicii răsuna slabă, dar încăpățânată, printre pereții umezi ai casei bătrânești. Ploua cu găleata afară, iar eu încercam să-i schimb pijamaua udă, cu mâinile tremurând de frig și nervi. Mirosea a mucegai și a ceai de tei, iar în colțul camerei, o baltă mică se strânsese sub fereastra spartă.

M-am oprit o clipă, cu ochii în lacrimi, și am privit-o: pielea ei subțire ca hârtia, ochii tulburi, dar încă plini de mândrie. În acea clipă am știut că nu mai poate rămâne singură. Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe mama.

— Mamă, trebuie să vii. Bunica a căzut din nou. Nu se mai poate descurca singură. Trebuie să facem ceva!

A urmat o tăcere grea, apoi vocea mamei, rece ca piatra:

— Ana, casa aia e a ta acum. Bătrâna ți-a lăsat-o ție. E rândul tău să ai grijă de ea.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am simțit cum mi se strânge inima de furie și neputință.

— Dar tu? Tu nu ești fiica ei? Cum poți să-mi spui asta?

— Am făcut destul. Eu am avut grijă de ea ani de zile. Acum e rândul tău.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am așezat pe podeaua rece, lângă patul bunicii, și am plâns în tăcere. M-am simțit prinsă într-o capcană: între datoria față de familie și propria mea viață, care se destrăma încet.

Aveam 32 de ani, un job la o firmă mică de contabilitate din Ploiești și o relație șubredă cu Vlad, care deja îmi reproșa că nu petrecem destul timp împreună. Casa bunicii era la țară, la 40 de kilometri distanță. În fiecare weekend făceam naveta, iar în timpul săptămânii mă rugam să nu se întâmple nimic rău.

În acea seară, după ce am culcat-o pe bunica, am ieșit afară sub streașina casei și am privit norii grei de ploaie. M-am întrebat: oare chiar merit povara asta? De ce trebuie să plătesc eu pentru deciziile altora?

A doua zi dimineață, Vlad m-a sunat:

— Ana, iar n-ai venit acasă. Ce se întâmplă cu noi? Tot timpul e vorba despre bunică-ta!

— Vlad, nu pot s-o las singură! Nu vezi că nu are pe nimeni?

— Dar noi? Noi ce facem? O să trăim toată viața între două case?

Nu am știut ce să-i răspund. Simțeam că orice alegere fac, pierd ceva: pe el sau pe ea. În zilele următoare, am încercat să găsesc soluții: am vorbit cu vecinii să o mai verifice din când în când, am căutat o femeie din sat care să vină să-i facă mâncare. Dar bunica nu voia străini prin casă.

— Nu vreau pe nimeni! Tu ești fata mea! — îmi spunea cu glas stins.

— Nu sunt fata ta, bunico… Sunt nepoata ta… — îi răspundeam încet, dar ea nu mă auzea sau nu voia să audă.

Mama nu a mai venit niciodată la casa bunicii. O dată pe lună mă suna doar ca să mă întrebe dacă totul e în regulă.

— Ai grijă să nu-i lipsească medicamentele! — îmi spunea scurt.

Într-o zi, când am ajuns la țară după o săptămână grea la serviciu, am găsit-o pe bunica în pat, cu febră mare. Am chemat salvarea și am stat lângă ea toată noaptea la spitalul din orașul vecin. În timp ce asistentele îi puneau perfuzii, m-am uitat la mâinile mele: erau crăpate de la atâta spălat vase și curățenie prin casa veche.

Când s-a trezit din somnul adânc al febrei, m-a prins de mână:

— Ana… să nu mă lași aici…

— Nu te las, bunico… Nu te las…

Dar în mintea mea se năștea o întrebare crudă: cât mai pot duce? Cât mai pot sacrifica din mine?

Vlad a început să se îndepărteze tot mai mult. Într-o seară mi-a spus:

— Ana, eu nu mai pot aștepta. Ori vii acasă și ne facem un viitor împreună, ori…

Nu a terminat fraza. Am știut ce urmează. L-am privit în ochi și i-am spus:

— Vlad, dacă ai fi fost tu în locul meu, ai fi lăsat-o pe mama ta singură?

A tăcut. A doua zi mi-a trimis un mesaj scurt: „Îmi pare rău.”

Am rămas singură cu bunica și cu casa care scârțâia din toate încheieturile. În fiecare noapte mă trezeam la cel mai mic zgomot: vântul care bătea în geamuri, șoarecii care alergau prin pod sau tusea bunicii care mă făcea să tresar din somn.

Uneori mă uitam la pozele vechi din dulap: mama tânără, râzând alături de bunica; eu copil, alergând prin grădină; tata plecat demult în Italia și uitat de toți. M-am întrebat unde s-a rupt totul între noi.

Într-o duminică dimineață, mama a venit pe neașteptate. A intrat în casă fără să bată la ușă și s-a uitat lung la mine.

— Arăți obosită…

— Sunt obosită.

S-a așezat lângă mine pe marginea patului.

— Știu că e greu… Dar eu nu pot… Nu pot să mă întorc aici…

— De ce? — am întrebat-o cu voce tremurată.

A oftat adânc:

— Pentru că aici am trăit toate durerile mele… Tata a plecat când eram mică… Mama era mereu rece… Eu nu pot… Tu ești mai puternică decât mine…

Am simțit cum furia din mine se topește încet într-o tristețe adâncă. Poate că fiecare dintre noi duce o povară invizibilă.

Bunica a murit într-o noapte liniștită de toamnă. Am rămas singură în casa veche, cu pereții ei crăpați și mirosul de tei care nu voia să plece.

Acum stau pe prispa casei și mă gândesc: oare cât din viața noastră ne aparține cu adevărat? Sau suntem doar umbrele datoriilor și durerilor celor care au fost înaintea noastră?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ales datoria sau libertatea?