Între dor și dezamăgire: Povestea unei mame uitate

— Mamă, ai luat pastilele azi? Glasul Dariei răsună metalic prin telefon, la fel ca în fiecare dimineață. Mă uit la cutia de medicamente de pe masă și răspund automat: — Da, Daria, le-am luat. — Bine. Să nu uiți să mănânci ceva cald. Vlad te sună și el mai târziu. Pa.

Închid telefonul și rămân cu privirea pierdută spre fereastra mică a bucătăriei. E februarie, iar Bucureștiul pare mai gri ca niciodată. Blocurile din jur sunt tăcute, doar câte un câine latră în depărtare. Mă ridic încet și mă uit la calendar: azi e ziua mea. Șaptezeci de ani. Ar trebui să fie o zi specială, dar tot ce simt e un gol apăsător în piept.

Mă așez la masă și privesc poza veche cu copiii mei: Vlad, cel mare, mereu serios, Daria, mijlocia, cu zâmbetul ei larg, și Ilie, mezinul, care nu stătea locului niciodată. Acum au viețile lor. Vlad e avocat, mereu ocupat; Daria lucrează la bancă și are doi copii; Ilie e plecat prin țară cu serviciul lui de inginer. Mă sună zilnic, dar rareori vin pe la mine. Ultima dată am fost toți împreună de Crăciun, iar atunci discuțiile s-au învârtit mai mult în jurul apartamentului meu decât al amintirilor noastre.

— Mamă, ai făcut testamentul? m-a întrebat Vlad într-o seară, când ceilalți se prefăceau că nu aud.

— Nu încă, Vlad. Mai am timp, nu?

— E bine să fii pregătită. Să nu fie discuții după…

Am simțit atunci cum mi se strânge inima. Nu pentru că nu ar fi normal să se gândească la viitor, ci pentru că părea că viitorul meu nu mai conta pentru ei.

Azi, în ziua mea, mă gândesc dacă vor veni sau dacă vor găsi iar scuze: „Suntem prinși cu serviciul”, „Copiii au febră”, „Nu găsim taxi”. Îmi fac o cafea și mă așez pe balcon, privind oamenii grăbiți pe trotuar. Mă întreb când am devenit invizibilă pentru cei pe care i-am crescut cu atâta dragoste.

La prânz sună interfonul. Inima îmi bate mai tare. Poate… poate au venit! Dar e vecina de la trei, doamna Stanciu, care mi-a adus o felie de cozonac.

— La mulți ani, doamnă Ljiliana! Sănătate multă!

— Mulțumesc, dragă! îi spun cu un zâmbet trist.

După-amiaza trece greu. Primesc un mesaj de la Ilie: „La mulți ani, mamă! Îți trimit ceva pe Revolut să-ți iei ce-ți dorești.”

Mă uit la ecran și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji. Nu vreau bani. Vreau să-i văd, să-i aud râzând în sufragerie ca odinioară.

Pe seară sună telefonul fix. E Vlad.

— La mulți ani, mamă! Sănătate multă! Îmi pare rău că nu pot ajunge azi… Am un proces important mâine dimineață.

— Nu-i nimic, Vlad…

— Să ai grijă de tine! Apropo… ai vorbit cu notarul?

Înghit în sec.

— Nu încă…

— Ar fi bine să rezolvi cât mai repede. Știi cum sunt lucrurile astea…

Închid telefonul și simt cum tot aerul din cameră devine greu. Mă ridic și mă uit din nou la poza cu noi patru. Unde am greșit? Am muncit toată viața pentru ei, am renunțat la visele mele ca să le fie lor bine. Acum sunt doar o bătrână singură într-un apartament care pare prea mare pentru tăcerea din el.

Spre seară vine Daria cu copiii. Intră grăbită, lasă o pungă cu prăjituri pe masă și începe să vorbească despre cât de greu e la serviciu.

— Mamă, trebuie să plec repede. Am lăsat mașina pe avarii. Dar uite, ți-am adus ceva dulce!

O îmbrățișez scurt și îi simt parfumul rece de iarnă. Copiii mă pupă pe obraz și fug spre tabletă.

— Mamă… Vlad mi-a zis că n-ai făcut încă testamentul. Poate ar fi bine să stabilim clar cum împărțim apartamentul… Să nu fie discuții între noi după…

Mă uit la ea și nu știu dacă să plâng sau să țip. O privesc cum își strânge copiii și pleacă în grabă, lăsând în urmă un miros de portocale și o liniște apăsătoare.

Rămân singură din nou. Aprind televizorul doar ca să aud ceva în casă. Pe ecran rulează o emisiune despre familie și bătrânețe. Mamele intervievate spun că sunt fericite când copiii le vizitează des. Eu nu pot spune același lucru.

Merg la fereastră și privesc luminile orașului. Mii de oameni trec pe stradă fără să știe că aici sus cineva își plânge singurătatea.

Mâine voi merge la notar. Nu pentru că vreau să le las ceva anume copiilor mei, ci pentru că vreau să pun capăt acestei tensiuni care ne-a otrăvit relația. Poate așa vor înceta să mă vadă doar ca pe o bătrână cu un apartament de împărțit.

Dar oare dragostea se poate scrie într-un testament? Oare am greșit undeva sau așa e viața când copiii cresc și uită cine i-a ținut de mână cândva?

Poate voi afla răspunsul într-o zi… Sau poate îl știți voi mai bine decât mine?