Patru ani de căsnicie și tăcere: Astăzi, am avut curajul să spun ce simt

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să tac!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Vlad s-a întors spre mine cu o privire obosită, ca și cum l-aș fi trezit dintr-un vis lung și neplăcut.
— Ce s-a întâmplat acum, Ioana?
M-am uitat la el, la bărbatul pe care l-am iubit cândva cu toată ființa mea. Patru ani de căsnicie și tot atâția de tăcere. Patru ani în care am dus greul singură, plătind facturi, cumpărături, rate la bancă și chiar jucării pentru fiul lui din prima căsătorie. Vlad mergea la muncă, dar salariul lui era mereu „pentru datoriile vechi”, „pentru copil”, „pentru părinți”. Niciodată pentru noi.

Când l-am cunoscut pe Vlad, era abia ieșit dintr-un divorț urât. Locuia din nou cu părinții lui în apartamentul vechi din Militari. Avea un băiețel de cinci ani, Rareș, pe care îl vedea doar în weekenduri. M-a cucerit cu poveștile lui despre cum vrea să o ia de la capăt, despre cât de mult a suferit și cât de mult își dorește o familie adevărată. M-am văzut salvatoarea lui. Poate că am fost naivă.

La început, totul părea promițător. Am găsit un apartament micuț, l-am mobilat împreună (de fapt, eu am plătit aproape tot), iar Vlad promitea că „de luna viitoare” va contribui și el. Dar luna viitoare nu a venit niciodată. În schimb, au venit scuzele: „Am avut cheltuieli cu Rareș”, „Mama s-a simțit rău și am dus-o la doctor”, „Trebuie să mai dau niște bani la bancă pentru creditul vechi”.

Am început să simt că nu mai sunt soția lui, ci mama lui. Îi făceam pachet pentru serviciu, îi spălam hainele, îi plăteam abonamentul la telefon. Seara venea obosit și se trântea pe canapea, cu ochii în telefon sau la televizor. Îl întrebam dacă vrea să ieșim undeva, îmi spunea că nu are chef sau bani. Când venea Rareș la noi, încercam să fiu o mamă bună pentru el, dar Vlad era mereu tensionat, de parcă prezența copilului îl făcea să se simtă vinovat.

Mama mea m-a întrebat de multe ori: „Ioana, tu ești fericită?” I-am răspuns mereu că da, că Vlad are nevoie de timp să se refacă după divorț. Dar timpul trecea și eu mă simțeam tot mai singură.

Într-o seară, după ce am plătit ultima rată la frigiderul pe care Vlad îl voia neapărat („Să avem și noi ceva bun în casă!”), am găsit un mesaj pe telefonul lui. Era de la fosta soție: „Nu uita să trimiți banii pentru rechizite.” Vlad îi răspundea: „Nu-ți face griji, Ioana mă ajută.” Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Eu eram ajutorul tuturor — al lui Vlad, al copilului lui, al părinților lui — dar cine mă ajuta pe mine?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când am renunțat la mine pentru el: la concediul pe care nu l-am făcut niciodată ca să plătim datoriile lui; la rochia pe care mi-am dorit-o și n-am cumpărat-o; la serile în care stăteam singură în pat, ascultând cum Vlad sforăie liniștit după ce mi-a spus „Lasă-mă în pace cu problemele astea!”

Azi dimineață m-am trezit cu un nod în gât. L-am privit pe Vlad cum își bea cafeaua fără să mă întrebe dacă vreau și eu. Atunci am izbucnit:
— Vlad, tu nu vezi că eu nu mai pot? Că nu mai sunt fericită? Că trag singură la căruța asta?
El s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit într-o limbă străină.
— Ioana, ce vrei să spui? Eu muncesc! Fac tot ce pot!
— Nu faci nimic pentru noi! Tot ce câștigi se duce la alții! Eu plătesc totul aici! Eu țin casa asta!
Vlad a ridicat tonul:
— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Eu nu te-am obligat să faci nimic!
M-au durut cuvintele lui mai tare decât orice palmă. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

Am ieșit din casă fără să știu unde merg. Am mers pe jos până în parc și m-am așezat pe o bancă. Am plâns ca un copil. O bătrânică s-a apropiat de mine:
— Ce ai pățit, draga mea?
I-am spus povestea mea pe scurt. Ea m-a privit blând:
— Să nu uiți niciodată că viața ta e doar a ta. Nimeni nu are dreptul să te facă să te simți invizibilă.

M-am întors acasă spre seară. Vlad era tot acolo, tăcut și posomorât.
— Ioana… poate ai dreptate. Poate chiar nu m-am gândit niciodată la tine.
Nu i-am răspuns. Nu știu dacă mai pot ierta sau dacă vreau să mai încerc.

Acum stau la fereastră și mă uit la luminile orașului. Mă întreb: câte femei trăiesc ca mine? Câte tac și duc greul singure? Oare e timpul să mă aleg pe mine?