„La micul dejun, soacra se plângea că nu va mai veni în vizită”: Nu va veni niciun ajutor din partea ei

Andrei și Livia visau de mult timp să-și cumpere propria casă, un cămin confortabil unde să-și înceapă familia și să-și construiască viața împreună. După ani de economisire și planificare, au cumpărat în cele din urmă o casă pitorească în suburbii. Entuziasmați să-și personalizeze locul, s-au aruncat în numeroasele sarcini de amenajare a noului lor cămin.

Într-o dimineață însorită de sâmbătă, în timp ce discutau planurile lor la micul dejun, mama Liviei, Elena, a sosit în vizită. Elena a fost întotdeauna puțin critică, iar astăzi nu a fost o excepție. Sorbindu-și cafeaua, a început să-și exprime îndoielile despre noua lor casă.

„Chiar nu înțeleg de ce ați ales acest loc,” se plângea Elena, privind în jur cu un ochi dezaprobator. „Este atât de departe de tot, și este atât de mult de muncă de făcut. Nu-mi pot imagina să vin din nou aici; este prea mult pentru mine.”

Andrei a încercat să mențină atmosfera relaxată. „Ei bine, nouă ne place aici, mamă. Este casa visurilor noastre și suntem entuziasmați să o aranjăm exact cum ne dorim.”

Livia a dat din cap în semn de acord, deși cuvintele Elenei au rănit-o. Sperase că mama ei va împărtăși fericirea lor, nu că o va diminua. Pe măsură ce micul dejun continua, plângerile Elenei deveneau tot mai frecvente și mai punctuale, acoperind totul, de la bucătăria învechită până la grădina neîngrijită.

În ciuda eforturilor lor de a o mulțumi, Elena a plecat în acea zi cu o replică care i-a lăsat pe Andrei și Livia descurajați. „Nu vă așteptați să vă ajut cu nimic din toate acestea,” a spus ea tăios. „Sunteți pe cont propriu.”

În săptămânile care au urmat, Andrei și Livia au lucrat neobosit. Și-au gestionat conturile personale meticulos, asigurându-se că au suficiente fonduri pentru renovări. Au instalat internetul și cablul, sperând să facă casa să se simtă mai mult ca un cămin. Prieteni ca Justin și Hailey au venit să ajute la vopsirea pereților și plantarea florilor, râsul lor umplând casa cu căldură.

Cu toate acestea, tensiunea lucrărilor continue și lipsa suportului din partea Elenei au început să-și facă simțită prezența. Certurile între Andrei și Livia deveneau tot mai frecvente. Fiecare mic regres părea să se amplifice, umbrend bucuria inițială.

Într-o seară, în timp ce stăteau epuizați printre cutii pe jumătate despachetate și proiecte neterminate, telefonul Liviei a sunat. Era Arthur, fratele ei, cu o veste neașteptată. Elena decisese să se mute în alt județ, suficient de departe pentru a se asigura că nu va trebui să viziteze sau să ajute la casă.

Vestea a lovit-o pe Livia puternic. Întotdeauna păstrase o fărâmă de speranță că mama ei va înțelege, că va vedea frumusețea eforturilor lor și va oferi să ajute. Dar această speranță dispăruse acum, lăsând-o să se simtă abandonată și copleșită.

Pe măsură ce iarna se apropia, casa încă părea departe de căminul visurilor lor. Frigul pătrundea prin pereții neterminați, iar umbrele păreau mai lungi în lumina slabă a camerelor incomplete.

Andrei și Livia s-au ținut strâns unul de celălalt într-o seară friguroasă, realizând că casa la care visaseră era încă doar un vis. Realitatea era mai aspră, mai singuratică și mult mai provocatoare decât și-au imaginat vreodată.