Când am aflat că soțul meu și-a adus amanta acasă, în timp ce fiica noastră era pe patul de spital

— Nu pot să cred că faci asta acum, Radu! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi șiroiau pe obraji. Era trecut de miezul nopții, iar eu tocmai mă întorsesem de la spital, unde Ilinca, fetița noastră de doar șapte ani, era internată cu pneumonie severă. Am intrat în casă și am simțit imediat un parfum străin, dulceag, care nu-mi aparținea. În sufragerie, o femeie blondă, cu un zâmbet stânjenit, își strângea geanta la piept. Radu stătea lângă ea, cu privirea în pământ.

— Nu e ce crezi, a bâiguit el, dar vocea îi trăda vinovăția. Am simțit cum mi se taie picioarele și m-am sprijinit de perete ca să nu cad.

— Cum ai putut? Ilinca e în spital! Tu… tu aduci pe altcineva aici? În casa noastră?

Femeia a ieșit grăbită, evitându-mi privirea. Radu a rămas nemișcat. Am simțit cum totul se prăbușește peste mine. În acea clipă, nu mai eram soție, nu mai eram mamă — eram doar o femeie trădată, singură și rănită.

Am ieșit din casă fără să-mi iau geaca. Aerul rece m-a izbit în față, dar nu simțeam frigul. Mergeam mecanic spre casa mamei mele, la două străzi distanță. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva, să fiu ascultată, să fiu ținută în brațe ca atunci când eram copil și credeam că mama poate repara orice durere.

Când am intrat în apartamentul mic și cald al mamei, ea se uita la televizor. M-a privit scurt peste ochelari.

— Ce-i cu tine la ora asta?

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul: despre Ilinca, despre Radu și femeia aceea. Mama a oftat adânc și s-a uitat pe fereastră.

— Oamenii greșesc, Maria. Nu e bine să faci scandal. Poate ai greșit și tu cu ceva…

Am simțit cum mă sufoc. M-am așezat pe marginea patului și mi-am strâns pumnii în poală.

— Mama, cum poți să spui asta? Fetița ta e distrusă și tu… tu nu vezi cât mă doare?

Ea a tăcut. Nu m-a îmbrățișat, nu mi-a spus niciun cuvânt de alinare. Doar a schimbat canalul la televizor.

În acea noapte am dormit pe canapea, cu ochii deschiși spre tavan. M-am simțit mai singură ca niciodată. Dimineața am plecat devreme la spital. Ilinca dormea liniștită, cu obrajii palizi și respirația greoaie. I-am mângâiat părul și am simțit că trebuie să fiu puternică pentru ea.

Zilele următoare au fost un coșmar: drumuri între spital și casă, telefoane la serviciu ca să-mi iau concediu medical pentru îngrijirea copilului, priviri piezișe de la vecini care au auzit certurile noastre din noaptea aceea. Radu încerca să mă sune, să-mi trimită mesaje — „Îmi pare rău”, „Hai să vorbim”, „Nu vreau să pierd familia noastră”. Dar nu puteam să-l iert. Imaginea acelei femei în casa mea mă bântuia.

Într-o seară, când Ilinca era mai bine și dormea liniștită în salonul de copii, am ieșit pe hol și am sunat-o pe sora mea mai mare, Ioana.

— Maria… ce-ai pățit? Ai o voce ciudată.

I-am spus totul printre suspine. Ioana a tăcut câteva secunde.

— Sora mea dragă… știi că eu te susțin orice ai decide. Dar nu lăsa pe nimeni să te calce în picioare. Nici pe Radu, nici pe mama.

Am simțit pentru prima dată că nu sunt chiar atât de singură. Ioana a venit a doua zi la spital cu o pungă plină de fructe și jucării pentru Ilinca. M-a luat în brațe și mi-a șoptit la ureche:

— O să trecem împreună peste asta.

Dar acasă mă aștepta alt coșmar: Radu insista să vorbim. Într-o seară a venit neanunțat și a început să plângă în fața ușii.

— Maria, te rog… Nu știu ce-a fost cu mine! Am fost slab! Nu vreau să te pierd!

L-am privit lung. Îl vedeam pentru prima dată ca pe un străin.

— Nu e vorba doar despre mine sau despre tine. E vorba despre Ilinca. Cum o să-i explicăm noi toate astea?

A tăcut rușinat. Am simțit o furie mocnită — nu doar pentru trădarea lui, ci și pentru indiferența mamei mele. Pentru toți anii în care am încercat să fiu fata perfectă, soția perfectă, mama perfectă… Și totuși nu era niciodată destul.

Au trecut luni până când Ilinca s-a făcut bine și a putut merge din nou la școală. Eu m-am mutat temporar la Ioana. Mama nu m-a sunat niciodată să mă întrebe dacă sunt bine. Radu a încercat să repare lucrurile: flori, promisiuni, ședințe la psiholog de cuplu — dar ceva se rupsese iremediabil între noi.

Într-o zi de primăvară am decis să divorțăm. Am semnat actele cu mâna tremurândă, dar cu sufletul împăcat că fac ceea ce trebuie pentru mine și pentru Ilinca.

Astăzi locuiesc într-un apartament mic cu fiica mea. Încerc să-i ofer toată dragostea pe care n-am primit-o eu când aveam nevoie. Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am rupt totul sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familie… Dar apoi o văd pe Ilinca râzând din nou și știu că am ales corect.

Oare câte femei din România trec prin astfel de trădări și rămân singure? De ce ni se cere mereu nouă să iertăm și să uităm? Poate că e timpul să ne spunem poveștile fără rușine.