Când mama-soacră a venit în rochie albă la nunta mea

— Nu pot să cred! Ilona, chiar ai venit în alb? am șoptit printre dinți, încercând să-mi păstrez zâmbetul pe buze în timp ce fotograful ne îndruma spre altar.

Mama-soacră a ridicat din umeri, cu acel aer superior pe care îl avea de fiecare dată când voia să pară nevinovată. Rochia ei era lungă, din dantelă fină, aproape identică cu a mea. Invitații șușoteau deja, iar privirile lor se mutau de la mine la ea ca la un meci de tenis. Mâinile îmi tremurau pe buchetul de flori. Tata m-a privit cu milă, iar mama a strâns din buze, semn că dacă ar fi fost după ea, ar fi scos-o pe Ilona afară din biserică.

Gabi, soțul meu, părea că nu vede nimic. Se uita la pantofii lui noi și își frământa mâinile. M-am apropiat de el și i-am șoptit:

— Chiar nu vezi ce face mama ta?

— Hai, lasă… E doar o rochie. Nu face scandal acum, te rog…

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Era ziua mea, ziua noastră! Și totuși, Ilona reușise să fure toată atenția. Am încercat să mă concentrez pe jurăminte, pe vocea preotului, pe ochii lui Gabi care mă priveau cu o vinovăție stinsă. Dar nu puteam. În mintea mea se derulau toate momentele în care Ilona îmi submina autoritatea: când mi-a criticat mâncarea la prima cină în familie, când a spus că nu sunt destul de bună pentru fiul ei, când și-a băgat nasul în organizarea nunții fără să fie invitată.

La restaurant, atmosfera era tensionată. Unchiul Vasile făcea glume proaste despre „cele două mirese”, iar mătușa Lenuța îi făcea poze Ilonei ca să le trimită rudelor din Italia. Mama încerca să mă liniștească:

— Las-o, dragă, nu merită să-ți strici ziua pentru ea.

Dar nu puteam. Simțeam că dacă nu fac ceva, toată lumea va ține minte doar cât de penibil a fost momentul și cât de slabă am fost eu.

La un moment dat, Ilona s-a apropiat de masa noastră cu un zâmbet larg:

— Să știți că am găsit rochia asta într-un magazin din centru. Mi s-a părut atât de frumoasă! Parcă era făcută pentru mine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toți ochii erau pe noi. Gabi s-a făcut mic în scaun.

— Da, e foarte frumoasă… și foarte potrivită pentru o mireasă, am spus cu voce tare.

S-a lăsat o liniște ciudată. Ilona a râs fals:

— Ei, dragă, nu fi geloasă! La vârsta mea nu mai pot fi mireasă…

Atunci mi-a venit ideea. Am ridicat paharul și am bătut ușor cu lingurița în el:

— Dragi invitați! Aș vrea să fac un toast special pentru cea mai curajoasă femeie din sală: mama-soacră! Să ai parte de cât mai multe nunți… ale copiilor tăi! Și poate data viitoare alegi o culoare mai… festivă!

Toată lumea a izbucnit în râs. Ilona s-a înroșit până la rădăcina părului și s-a retras la masa ei. Gabi m-a privit uimit și apoi a început să râdă și el.

După acel moment, atmosfera s-a destins. Invitații au început să danseze, iar eu am simțit că am recâștigat controlul asupra propriei mele nunți. Mama m-a strâns în brațe:

— Așa te vreau! Să nu te lași niciodată călcată în picioare.

Spre finalul serii, Ilona a venit la mine și mi-a spus încet:

— Poate am exagerat puțin… Dar știi cum e, mi-e greu să-l las pe Gabi din brațe.

Am zâmbit amar:

— Știu. Dar azi e ziua mea. Și vreau să-mi amintesc cu drag de ea.

A plecat fără să mai spună nimic. În noaptea aceea am adormit obosită dar împăcată. Poate că nu poți schimba oamenii peste noapte, dar poți schimba modul în care reacționezi la ei.

Oare chiar trebuie să răspundem mereu cu umor la lipsa de respect? Sau ar trebui să trasăm limite mai clare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?