Între Mama și Soție: Povestea Unei Iubiri Împărțite

— Nu înțeleg de ce trebuie să o suni pe mama ta chiar acum, Vlad! Am pregătit cina, iar tu nici măcar nu te uiți la mine, am izbucnit, cu vocea tremurândă de furie și frustrare.

Vlad ridică din umeri, cu telefonul lipit de ureche. — E important pentru ea. Știi că se simte singură de când a rămas văduvă. O să vin imediat, promit.

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie, cu ochii fixați pe farfuria neatinsă. Mirosea a sarmale, a copilărie și a sărbători, dar în sufletul meu era doar frig. De când ne-am mutat împreună, doamna Mariana era prezentă în fiecare colț al casei noastre: în sfaturile pe care Vlad le primea zilnic, în comparațiile pe care le făcea fără să-și dea seama („Mama gătește altfel ciorba asta…”), în deciziile pe care nu le lua niciodată fără să o consulte.

Prima dată am simțit că nu sunt destul pentru el la două săptămâni după nuntă. Eram la supermarket, încercând să alegem un covor pentru sufragerie. Vlad a sunat-o pe mama lui ca să o întrebe ce culoare crede ea că s-ar potrivi mai bine. Atunci am zâmbit amar și am glumit: — Poate ar trebui să o luăm și pe doamna Mariana cu noi în luna de miere!

El a râs, dar privirea i s-a întunecat pentru o clipă.

Anii au trecut și gluma mea s-a transformat într-o realitate apăsătoare. Orice decizie – de la ce mobilă să cumpărăm până la unde să mergem în concediu – era filtrată prin vocea Marianei. Când am rămas însărcinată, am sperat că lucrurile se vor schimba. Că Vlad va înțelege că familia noastră are nevoie de spațiu, de intimitate. Dar atunci Mariana a devenit și mai prezentă: „Să nu ridici nimic greu! Să nu mănânci ciuperci! Să nu lași copilul să doarmă singur!”

Într-o seară, după ce Vlad a plecat iar la mama lui „doar pentru o oră”, am izbucnit în plâns. Am sunat-o pe sora mea, Ioana.

— Nu mai pot, Ioana! Parcă trăiesc într-un trio ciudat. Orice fac, orice spun, Mariana e acolo, ca o umbră.

Ioana a oftat. — Ai încercat să-i spui direct? Să-i explici cum te simți?

— De câte ori încerc, Vlad se supără. Zice că sunt egoistă și că nu înțeleg prin ce a trecut mama lui după ce a murit tatăl lor.

— Dar tu? Prin ce treci tu? Cine te vede pe tine?

Am tăcut. Nici eu nu mă mai vedeam uneori.

Când s-a născut fetița noastră, Mara, lucrurile au escaladat. Mariana venea zilnic „să mă ajute”, dar ajutorul ei era o listă nesfârșită de critici mascate:

— Nu ții copilul bine! Nu-i dai destul lapte! Nu vezi că plânge pentru că nu știi ce vrea?

Într-o zi, am găsit-o pe Mara plângând în pătuț, iar Mariana îi dădea apă cu zahăr „ca să se liniștească”. Am simțit cum mi se taie respirația.

— Vă rog, nu mai faceți asta! Am citit că nu e bine pentru bebeluși!

Mariana s-a uitat la mine cu dispreț.

— Eu am crescut doi copii sănătoși! Tu ce știi? Ai citit pe internet?

Vlad a intrat exact atunci în cameră și m-a privit acuzator.

— De ce țipi la mama?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru răbdarea mea. Am început să evit discuțiile cu Vlad despre orice ținea de familia lui. M-am retras în mine și am început să mă gândesc serios dacă nu cumva greșesc eu undeva. Poate chiar sunt egoistă? Poate ar trebui să accept că familia lui e parte din pachetul „căsnicie”?

Dar apoi am văzut-o pe Mara privind la mine cu ochii ei mari și curioși. Mi-am dat seama că trebuie să lupt pentru liniștea noastră.

Într-o duminică dimineață, când Mariana a venit neanunțată cu plăcinte calde și sfaturi despre diversificare, am tras aer adânc în piept și i-am spus:

— Doamnă Mariana, vă mulțumesc pentru tot ajutorul, dar cred că avem nevoie de puțin spațiu. Vreau să încercăm să ne descurcăm singuri.

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a ridicat brusc de la masă.

— Nu pot să cred că îi vorbești așa mamei mele!

Mariana a început să plângă teatral.

— După tot ce am făcut pentru voi… Asta primesc?

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am dus la Mara și am luat-o în brațe.

— Nu vreau să vă supăr, dar trebuie să-mi ascult instinctul de mamă.

Seara aceea Vlad nu mi-a vorbit deloc. A dormit pe canapea. Zilele următoare au fost reci și tensionate. Mariana nu a mai venit, dar nici Vlad nu mai era același. Parcă între noi crescuse un zid invizibil.

După o săptămână de tăceri apăsătoare, Vlad m-a privit lung și mi-a spus:

— Nu pot să aleg între tine și mama. Amândouă sunteți importante pentru mine.

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.

— Nu-ți cer să alegi… Îți cer doar să fii alături de mine când am nevoie. Să fim o echipă.

Nu știu dacă Vlad va reuși vreodată să taie cordonul ombilical cu mama lui. Poate nici eu nu voi reuși vreodată să accept complet această situație. Dar știu că nu vreau ca Mara să crească într-o casă plină de tensiune și reproșuri.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Unde se termină datoria față de părinți și unde începe responsabilitatea față de propria familie? Dacă ați fi în locul meu… ce ați face?