Umbra mamei: Povestea unei vinovății care nu se stinge
— Nu te mai întorci niciodată, nu-i așa? Glasul mamei răsuna în telefon, tăios, ca o lamă rece. Eram pe peronul gării din Iași, cu valiza la picioare și inima cât un purice. Mirosea a ploaie și a despărțire.
— Mamă, trebuie să plec. Am fost acceptată la București, la facultate. E șansa mea… am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt.
— Șansa ta? Dar pe noi cine ne mai ajută? Pe fratele tău cine-l mai spală, cine-l mai hrănește? Eu sunt bătrână, bolnavă… Tu ești egoistă, Maria! Egoistă!
Am închis ochii. Îmi venea să fug înapoi acasă, să mă ascund sub plapuma veche cu miros de mușețel și să uit că vreodată am visat la altceva. Dar trenul a venit și am urcat. Am lăsat în urmă nu doar orașul, ci și o parte din mine.
Ani la rând am trăit în umbra fratelui meu, Vlad. De când s-a născut cu paralizie cerebrală, tot universul nostru s-a învârtit în jurul lui. Mama nu dormea nopți întregi lângă patul lui, iar tata… tata a plecat când aveam zece ani. Nu l-am mai văzut niciodată. Mama a devenit totul: și mamă, și tată, și gardian. Pentru Vlad era blândă ca o apă liniștită. Pentru mine — furtună.
— Maria, nu ai voie să ieși cu fetele azi! Trebuie să-l ajuți pe Vlad la teme! — îmi spunea aproape zilnic.
— Dar mamă, am și eu nevoie să… — încercam să protestez.
— Nu mă interesează! Vlad are nevoie de tine! Tu ești sănătoasă, tu poți! El nu poate nimic fără noi!
Așa am crescut: între dorința de a fi văzută și nevoia de a nu deranja. Îmi ascundeam carnetul de note bune ca să nu par că mă laud. Nu aduceam niciodată prieteni acasă — mi-era rușine de mirosul de medicamente și de țipetele mamei când obosea.
În clasa a douăsprezecea am început să visez la București. La o cameră doar a mea, la biblioteci mari, la oameni care nu știu nimic despre mine. Am dat admiterea pe ascuns. Când am primit scrisoarea de acceptare, am plâns toată noaptea. A doua zi i-am spus mamei.
— Nu ai voie să pleci! — a urlat ea. — Dacă pleci, să nu te mai întorci!
Am plecat totuși. Cu sufletul făcut zob și cu promisiunea că o să trimit bani acasă. Primele luni la București au fost un vis ciudat: eram liberă, dar mă simțeam vinovată pentru fiecare clipă de fericire. Mâncam covrigi pe bancă în parc și citeam până târziu în noapte, dar telefonul vibra mereu cu mesaje de la mama:
„Sper că ești fericită acolo între străini! Noi ne chinuim aici fără tine! Vlad plânge după tine!”
„Nu meriți nimic din ce ai! Ai uitat cine te-a crescut!”
„Sper să-ți dea Dumnezeu copii bolnavi, să vezi cum e!”
La început răspundeam cu lacrimi: „Mamă, îmi pare rău… O să vin acasă în vacanță…” Dar răspunsurile ei erau tot mai reci, tot mai pline de ură.
Într-o zi, după un examen greu, am primit un mesaj lung: „Sper să nu te mai întorci niciodată. Să nu-ți mai văd fața. Pentru mine nu mai exiști!”
Am simțit cum mi se taie picioarele. Am fugit la colega mea de cameră, Ioana, și i-am povestit totul printre sughițuri.
— Maria, tu nu ai nicio vină că vrei să trăiești pentru tine. Mama ta e bolnavă de durere și de oboseală… dar nu are dreptul să-ți distrugă viața!
— Dar dacă are dreptate? Dacă sunt egoistă?
— Nu ești egoistă! Ai dreptul la viața ta!
Anii au trecut. Am terminat facultatea cu brio, m-am angajat la o editură micuță și mi-am făcut prieteni noi. Dar rana din suflet nu s-a vindecat niciodată. De fiecare dată când vedeam o mamă cu fiica ei râzând pe stradă, simțeam un gol în stomac.
De Crăciun trimiteam bani acasă și scrisori lungi pe care mama nu le deschidea niciodată. Vlad îmi trimitea uneori mesaje scurte: „Mi-e dor de tine.” Atât.
Într-o zi, după zece ani de tăcere grea, am primit un telefon de la vecina noastră din Iași:
— Maria, mama ta e la spital. A făcut un atac cerebral.
Am luat primul tren spre casă. În salonul alb, mama era micșorată pe pat ca o pasăre rănită. M-a privit cu ochii goi.
— De ce ai venit? — a șoptit.
— Pentru că încă îmi pasă… Pentru că ești mama mea…
A plâns încet, fără sunet. Am stat lângă ea până a adormit. Când s-a trezit, mi-a spus doar atât:
— Poate că ai avut dreptate să pleci… Poate că eu am greșit…
Nu știu dacă m-a iertat vreodată cu adevărat. Nici dacă eu m-am iertat pe mine însămi pentru că am ales să trăiesc.
Acum stau în apartamentul meu mic din București și mă uit pe geam la luminile orașului. Îmi aud inima bătând tare când mă gândesc la trecut.
Oare câți dintre noi tragem după noi vina asta mută? Oare avem vreodată dreptul să ne alegem fericirea fără să-i rănim pe cei dragi?