Am refuzat să-i donez tatălui meu un rinichi – Povestea unei fiice între vină, abuz și alegere

— Irina, nu mă lăsa să mor! vocea tatălui meu răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni de la fum și ani de certuri. Mâinile îi tremură pe masa veche, iar ochii lui, cândva reci ca oțelul, par acum două fântâni adânci de disperare. Îmi simt inima bătându-mi în tâmple, dar nu pot să uit: palma lui grea peste obrazul mamei, țipetele din copilărie, nopțile în care mă ascundeam sub pat ca să nu mă găsească.

— Nu știu dacă pot, tata… răspund încet, cu vocea aproape stinsă. Mama, sprijinită de chiuvetă, mă privește cu ochii roșii de plâns. În aer plutește un amestec de teamă și vinovăție, ca un nor greu care nu vrea să se risipească.

Totul a început cu un telefon de la spital. „Domnișoara Irina Popescu? Tatăl dumneavoastră are nevoie urgentă de un transplant de rinichi. Sunteți compatibilă.” Am simțit cum mi se taie respirația. Nu vorbisem cu el de aproape trei ani. După ce mama a avut curajul să-l părăsească, am rupt orice legătură. Dar boala nu ține cont de trecut.

În acea seară, am mers la el acasă. M-a întâmpinat cu o privire rugătoare, dar și cu acea autoritate care m-a făcut mereu să mă simt mică. — Irina, știu că am greșit… dar sunt tatăl tău. Nu poți să mă lași așa! Am simțit cum mi se strânge stomacul. Cuvintele lui nu erau o scuză, ci o cerere disperată.

Mama a încercat să mă liniștească: — E alegerea ta, fata mea. Nu trebuie să faci nimic ce nu simți. Dar vocea ei tremura; știam că și ea se simte vinovată pentru tot ce am trăit.

Am petrecut nopți întregi întorcându-mă pe toate părțile în patul meu din garsoniera rece. Îmi aminteam cum mă certa pentru note mici, cum îmi spunea că nu sunt bună de nimic. Cum mama plângea încet în baie, crezând că nu o aud. Și totuși… era tatăl meu. O parte din mine voia să-l salvez, alta voia să-l lase să simtă durerea pe care ne-a provocat-o atâția ani.

Prietenii mei nu știau ce să-mi spună. — Ești sigură că vrei să faci asta? m-a întrebat Roxana într-o seară la cafea. — Nu ești obligată doar pentru că e familie. Dar în România, familia e sfântă. Oricât de mult te-ar răni cineva din sângele tău, lumea te judecă dacă nu-l ajuți.

Într-o zi, am mers la spital pentru analizele finale. Asistenta mi-a zâmbit cald: — E un gest extraordinar ce faceți pentru tatăl dumneavoastră! Mi-am mușcat buza ca să nu plâng. Nimeni nu știa ce e în spatele acestei decizii.

În noaptea dinaintea operației, am avut un vis: eram din nou copil, alergam prin curtea casei vechi, iar tata mă urmărea cu o curea în mână. M-am trezit transpirată și cu lacrimi pe obraz.

Dimineața am sunat-o pe mama: — Nu pot, mamă. Nu pot să fac asta. S-a lăsat o liniște grea la capătul firului.

— Ești sigură? a întrebat ea încet.

— Da. Pentru prima dată în viață simt că trebuie să mă aleg pe mine.

Am mers la spital și i-am spus tatălui meu adevărul. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat cea mai mare lovitură.

— Ești o nerecunoscătoare! a urlat el. — Am muncit pentru tine! Am făcut totul pentru tine!

Mi-au dat lacrimile, dar nu am fugit. — Ai făcut multe lucruri, tata… dar ai uitat să fii om cu mine și cu mama.

A ieșit din salon trântind ușa. Am rămas acolo, cu inima frântă și sufletul gol.

Zilele următoare au fost un coșmar. Rudele au început să mă sune: — Cum poți să-ți lași tatăl să moară? Ce fel de fiică ești? Vecinii șușoteau când treceam pe stradă. Mama încerca să mă protejeze, dar știam că și ea suferă.

Au trecut luni de atunci. Tata încă trăiește, a găsit alt donator între timp. Dar relația noastră e iremediabil ruptă. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost prea egoistă. Dar știu că unele răni nu se vindecă doar pentru că timpul trece sau pentru că cineva are nevoie de tine.

Oare cât de mult îi datorăm familiei noastre? Și când vine momentul să ne alegem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?