Între două lumi: Povestea unei mame care își pierde fiica

— Irina, nu-mi vine să cred că ai ajuns să vorbești așa cu mine! am izbucnit, vocea tremurându-mi de furie și neputință. Era seară, iar bucătăria noastră mirosea a ciorbă de perișoare, dar între noi plutea un aer greu, aproape irespirabil. Irina, fiica mea, stătea în picioare lângă masă, cu brațele încrucișate și privirea pierdută undeva pe fereastră.

— Mamă, te rog, nu mai insista! Nu mai sunt copilul tău, am propria mea viață acum, a spus ea, fără să mă privească. Cuvintele ei au căzut ca niște pietre reci peste sufletul meu.

Nu-mi venea să cred. Irina fusese mereu sufletul casei – râdea mult, mă ajuta la gătit, îmi povestea tot ce i se întâmpla la facultate. Dar de când s-a măritat cu Vlad, parcă s-a transformat într-o străină. Vlad e băiat bun, dar mereu am simțit că nu-i pasă de familie așa cum îi pasă nouă. E rece, distant, mereu preocupat de serviciu și de prietenii lui. De când s-au mutat împreună, Irina vine tot mai rar acasă și, când vine, e mereu grăbită sau obosită.

Soțul meu, Gheorghe, încearcă să mă liniștească:

— Las-o, femeie, așa sunt tinerii azi. Trebuie să-și trăiască viața lor. Dar eu nu pot. Nu pot să accept că fata mea nu mai are nevoie de mine.

Într-o seară de duminică, când am încercat să vorbesc cu ea despre cât de mult îmi lipsește, mi-a spus:

— Mamă, nu înțelegi că nu pot să vin mereu? Vlad se supără dacă stau prea mult aici. Avem și noi problemele noastre.

Atunci am simțit pentru prima dată frica adevărată: dacă Vlad o controlează? Dacă îi spune ce să facă și cu cine să vorbească? Am început să o sun zilnic, să-i trimit mesaje, dar răspunsurile ei erau tot mai scurte: „Sunt bine”, „Nu pot vorbi acum”, „Te sun eu mai târziu”.

Într-o zi am mers neanunțată la ei acasă. Vlad mi-a deschis ușa cu o față acră:

— Ce s-a întâmplat? Irina nu e acasă.

— Am venit doar să văd dacă e bine. Nu răspunde la telefon…

— E ocupată cu serviciul. Are mult de lucru.

Am intrat totuși în apartament și am văzut hainele Irinei aruncate pe un scaun, laptopul deschis pe masă și o scrumieră plină – Irina nu fumase niciodată înainte. M-am așezat pe canapea și am așteptat-o. Când a intrat pe ușă și m-a văzut, a oftat adânc:

— Mamă, nu poți să faci asta! Nu poți să vii oricând vrei tu!

— Irina, mi-e dor de tine! Ce se întâmplă? De ce nu mai vorbești cu mine?

— Pentru că mă sufoci! Pentru că nu mă lași să respir!

Am plecat plângând. Gheorghe m-a găsit în bucătărie, cu capul pe masă:

— Nu vezi că o pierzi tocmai pentru că te agăți prea tare de ea?

Dar cum să nu mă agăț? Cum să nu încerc să-mi salvez copilul?

Zilele au trecut greu. Am început să mă gândesc la toate momentele din copilăria Irinei: cum îi făceam clătite duminica dimineața, cum îi citeam povești înainte de culcare, cum plângea când se certa cu prietenele la școală și venea la mine pentru alinare. Unde dispăruse fata aceea? Cine era femeia rece care-mi răspundea acum cu vorbe tăioase?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Irina m-a sunat brusc:

— Mamă… pot să vin la tine?

Am simțit cum inima mi-o ia la galop.

— Desigur! Vin imediat!

A venit udă leoarcă, tremurând. S-a prăbușit în brațele mele și a început să plângă în hohote:

— Nu mai pot… Nu mai pot cu presiunea asta! Vlad vrea să controleze tot: unde merg, cu cine vorbesc… M-am schimbat pentru el și nici măcar nu-mi dau seama când s-a întâmplat asta!

Am ținut-o strâns la piept și am plâns împreună. Atunci am înțeles: nu doar eu o pierdusem pe Irina; și ea se pierduse pe sine.

În zilele următoare am încercat să o ajut să-și regăsească echilibrul. Am mers împreună la un psiholog – ceva ce în satul nostru ar fi fost considerat rușinos sau inutil. Dar pentru Irina era singura cale.

A durat luni întregi până când a avut curajul să-i spună lui Vlad că are nevoie de spațiu și că vrea să petreacă timp cu familia ei. A fost greu – certuri, amenințări cu despărțirea, lacrimi amare. Dar încet-încet Irina a început să revină la viață.

Acum vine acasă aproape în fiecare weekend. Râde din nou. Îmi povestește despre serviciu și despre planurile ei. Dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna între noi: știm amândouă cât de fragil poate fi echilibrul dintre iubire și libertate.

Mă uit la ea și mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne agățăm de cei dragi ca să nu-i pierdem? Și cât de mult trebuie să-i lăsăm să plece ca să se poată regăsi?