Între două lumi: Povestea unei mame între sacrificiu și teamă

— Nu vreau să-i mai văd pe oamenii ăia în casa mea! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce Ana își strângea mâinile una într-alta, încercând să-și ascundă lacrimile. Era o seară de toamnă târzie, iar ploaia bătea în geamurile apartamentului pe care îl cumpărasem după doisprezece ani de muncă în Italia, spălând bătrâni și copii străini ca să pot oferi fiicei mele un viitor mai bun.

— Mamă, te rog… Vlad nu are nicio vină pentru ce fac părinții lui, a șoptit ea, privind în podea. Știam că are dreptate, dar nu puteam să-mi stăpânesc furia. De când s-au căsătorit, părinții lui Vlad — doamna Mariana și domnul Gheorghe — au început să se bage peste tot: ba că mobila nu e bună, ba că Ana nu gătește ca lumea, ba că Vlad ar trebui să fie „bărbat adevărat” și să nu asculte de „muierea lui”.

Îmi aduc aminte prima lor vizită la noi acasă. Mariana a intrat cu nasul pe sus, a inspectat fiecare colț și a spus, cu voce tare:

— Frumos apartament… pentru cineva care a muncit la mătură prin străini.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am zâmbit forțat și am încercat să trec peste. Dar nu era prima dată când cineva mă judeca pentru anii petrecuți departe de casă. Ce nu știa ea era că fiecare leu pus deoparte era smuls din nopți nedormite și dor de copilul meu.

Vlad era altfel. Un băiat liniștit, muncitor — lucra la o firmă de construcții și venea acasă obosit, dar mereu cu o vorbă bună pentru Ana. Îl vedeam cum încearcă să le facă pe plac părinților lui, dar și să nu o rănească pe Ana. Era prins între două lumi: una a sacrificiului și a iubirii, alta a prejudecăților și a răutăților moștenite.

Într-o zi, după ce Mariana a făcut iar scandal că Ana nu știe să facă sarmale „ca la mama ei acasă”, am izbucnit:

— Dacă nu vă place cum trăim noi aici, puteți să nu mai veniți!

Vlad a încercat să calmeze spiritele:

— Mamă, te rog… Nu mai spune lucruri urâte. Ana e soția mea și eu o iubesc.

Gheorghe a râs batjocoritor:

— Iubire? Las’ că vezi tu după câțiva ani ce-i aia iubire. Să nu ajungi ca mine, băiete!

Cuvintele lui mi-au rămas în minte. În seara aceea, Ana a venit la mine în bucătărie, cu ochii roșii:

— Mamă… dacă Vlad ajunge ca tatăl lui? Dacă o să mă trateze și el urât?

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Mi-am adus aminte de propriul meu soț, tatăl Anei, care ne-a părăsit când ea avea doar opt ani. Și el fusese crescut într-o familie unde bărbatul era stăpânul casei și femeia trebuia să tacă. Am fugit din acea lume cu speranța că fiica mea va avea alt destin.

Dar trecutul ne urmărește ca o umbră.

În zilele următoare, conflictele s-au agravat. Mariana a început să-i spună Anei că nu e destul de bună pentru Vlad. Gheorghe îi dădea sfaturi băiatului despre cum „să-și pună nevasta la punct”. Vlad încerca să le țină piept, dar era vizibil afectat.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu părinții lui Vlad, Ana mi-a spus:

— Mamă, cred că ar trebui să ne mutăm departe de București. Să începem de la zero.

Am simțit cum mi se rupe inima. Pentru ce muncisem atâția ani? Pentru ce îndurasem umilințe și dor?

— Nu fugiți! Nu lăsați răutatea lor să vă alunge din casa voastră! am spus printre lacrimi.

Dar Ana era hotărâtă. În următoarele luni au început să caute un apartament în Brașov. Vlad era tot mai retras. Într-o zi l-am găsit pe balcon, privind în gol.

— Vlad, ce ai? l-am întrebat.

— Nu știu dacă pot să mă rup de ai mei… Dar nici nu vreau să o pierd pe Ana. M-am săturat să fiu la mijloc.

L-am privit cu milă. Știam cât de greu e să te desprinzi de rădăcini, chiar dacă ele te sufocă.

Înainte să plece la Brașov, am organizat o masă de rămas-bun. Mariana nici nu s-a obosit să vină. Gheorghe a apărut beat și a făcut scandal la poartă.

— Vedeți dacă vă descurcați fără noi! Să nu veniți plângând după ajutor!

Am rămas singură în apartamentul meu nou-nouț, cu sufletul gol. M-am întrebat dacă am făcut bine că am luptat atât pentru un vis care acum părea atât de fragil.

Au trecut luni până când Ana mi-a dat vestea că e însărcinată. Am plâns de bucurie și teamă în același timp. Oare copilul lor va moșteni iubirea sau ura?

Uneori mă gândesc: cât de mult contează trecutul? Putem rupe lanțurile vechilor obiceiuri sau suntem condamnați să le repetăm? Poate dragostea să vindece rănile adânci ale familiei?

Voi ce credeți? Ați trecut vreodată printr-o astfel de luptă între ceea ce suntem și ceea ce ne dorim să devenim?