Nu sunt îngrijitoarea: Povestea mea despre curajul de a spune „nu”

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! — vocea lui Radu răsuna în bucătărie, spartă de oboseală și frustrare. Mă uitam la el, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Pe hol, soacra mea, doamna Mariana, tușea încet, ca o amintire constantă a bolii care ne-a dat viețile peste cap.

Totul a început într-o zi de martie, când medicul i-a spus Marianei că are nevoie de îngrijire permanentă. Radu s-a uitat la mine ca și cum răspunsul era deja scris pe fruntea mea: „Ilinca va renunța la serviciu și va sta acasă cu mama.”

— E mama mea, dar tu știi cum e… Eu nu pot lipsi de la muncă, am ratele… — încerca el să justifice, dar eu știam că nu era vorba doar de bani. Era vorba de obișnuință, de rolurile pe care ni le asumăm fără să le punem vreodată sub semnul întrebării.

Am încercat să protestez. — Radu, am muncit zece ani ca să ajung unde sunt. Nu pot să las totul baltă…

— Ilinca, e familie! Nu poți să fii atât de egoistă! — a intervenit cumnata mea, Simona, la telefon, când a aflat că nu mă grăbesc să-mi dau demisia.

A urmat o lună de discuții aprinse. Mama mea mă suna zilnic: — Draga mea, nu te sacrifica. O să regreți. Dar vocea ei era slabă în comparație cu corul de reproșuri din partea familiei lui Radu.

Într-o zi, după ce am venit acasă obosită de la serviciu și am găsit-o pe Mariana căzută în baie, am simțit că mă prăbușesc. Am sunat la ambulanță cu mâinile tremurânde. Radu m-a privit cu ochii plini de vinovăție.

— Vezi? Dacă erai acasă…

Am cedat. Mi-am dat demisia. Colegii m-au privit cu milă și neînțelegere. Șefa mea, doamna Popescu, mi-a spus: — E păcat, Ilinca. Erai una dintre cele mai bune.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Mariana era tot mai greu de suportat: plângea, țipa la mine când nu-i aduceam ce voia la timp, mă acuza că îi ascund medicamentele. Radu venea târziu acasă și se retrăgea în birou, evitând orice discuție despre starea ei sau despre mine.

Într-o seară, după ce am spălat-o pe Mariana și am schimbat lenjeria patului pentru a treia oară în acea zi, am izbucnit în plâns. M-am prăbușit pe podea, lângă patul ei.

— Ce-ai pățit? — m-a întrebat Mariana cu voce aspră.

— Nu mai pot… — am șoptit.

— N-ai copii? N-ai familie? Asta e datoria ta! — mi-a răspuns ea fără milă.

M-am ridicat încet și am ieșit din cameră. În bucătărie, Radu stătea cu ochii în telefon.

— Radu, nu mai rezist. Nu mai sunt eu. Nu mai dorm, nu mai mănânc… Nu mai pot!

— Ilinca, te rog… Ce vrei să facem? S-o ducem la azil? Să ne vorbească lumea de rău?

Am simțit cum mă sufoc. Toată viața mea fusese despre a-i mulțumi pe ceilalți: părinți, profesori, soț. Acum eram captivă într-un rol pe care nu-l alesesem.

Într-o dimineață, când am văzut că nu mai pot nici să mă ridic din pat de oboseală și disperare, am sunat-o pe mama.

— Mamă, ajută-mă! Nu mai pot!

A venit imediat. M-a găsit plângând în baie.

— Ilinca, tu nu ești menită să fii martiră! Vorbește cu Radu!

Seara aceea a fost decisivă. Am intrat în biroul lui Radu și i-am spus:

— Ori găsim o soluție împreună, ori eu plec. Nu mai pot trăi așa!

A urmat o ceartă cumplită. Radu a urlat că îl las singur cu toate problemele, că sunt egoistă. Simona m-a sunat și mi-a spus că sunt o „noră nerecunoscătoare”.

Dar ceva s-a schimbat în mine. Pentru prima dată mi-am apărat dreptul la fericire.

Am început să caut soluții: asistent social, îngrijitoare plătită câteva ore pe zi. Am găsit o femeie din satul vecin care venea dimineața să o ajute pe Mariana. Eu mi-am căutat un job part-time.

Radu s-a supărat o vreme, dar încet-încet a început să accepte noua realitate. Mariana m-a privit mereu cu ochi reci, dar nu m-am mai lăsat afectată.

Au trecut luni până când am reușit să-mi recapăt liniștea și demnitatea. Prietenele mele au început să-mi spună că par alt om: mai vie, mai prezentă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am dezamăgit prea mulți oameni. Dar apoi mă uit în oglindă și văd o femeie care a avut curajul să spună „nu”.

Oare câte dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că „așa trebuie”? Câte femei se pierd pe ele însăși sub povara datoriilor impuse de ceilalți?