Prinsă în capcana propriei bunătăți: Povestea unei mame care s-a pierdut pe sine ajutându-și fiul și nora

— Mamă, nu poți să vii și azi să stai cu Ilinca? Am o ședință importantă la serviciu, iar Andreea nu se simte bine deloc, mi-a spus Rareș la telefon, vocea lui grăbită, aproape iritată.

Am privit ceasul: era trecut de șapte dimineața. Mă trezisem deja cu un nod în stomac, știind că ziua mea va începe iar cu fuga spre apartamentul lor. De trei ani, de când s-a născut Ilinca, viața mea s-a transformat într-un carusel de drumuri între casa mea și a lor, cumpărături, gătit, curățenie și nopți nedormite lângă nepoata mea. Nu mă plâng — sau cel puțin așa îmi spun mereu — pentru că îi iubesc. Dar astăzi simțeam altceva: o oboseală care nu mai era doar fizică, ci și sufletească.

— Vin, Rareș. O să ajung în jumătate de oră, am răspuns încercând să-mi ascund ezitarea.

În timp ce mă îmbrăcam în grabă, am auzit vocea mamei mele în minte: „Să nu-ți neglijezi niciodată copilul, Elena. El e tot ce ai.” Dar oare chiar așa era? Mai aveam eu ceva din mine?

Când am ajuns la ei, Andreea abia se ridicase din pat. M-a privit cu ochii roșii de oboseală și mi-a aruncat un zâmbet slab.

— Mulțumesc că ai venit… iar. Nu știu ce ne-am face fără tine.

M-am aplecat să o îmbrățișez pe Ilinca, care deja întindea mânuțele spre mine. În timp ce îi pregăteam laptele și îi schimbam scutecul, Andreea s-a retras în dormitor. Rareș ieșise deja pe ușă fără să mă salute.

Ziua a trecut ca oricare alta: am făcut curat, am gătit supă de pui pentru Andreea și piure pentru Ilinca, am spălat hainele și am adunat jucăriile împrăștiate prin toată casa. La prânz, când Andreea a ieșit din cameră, i-am spus timid:

— Poate ar trebui să vă luați o bonă… sau să mergeți la creșă cu Ilinca. Eu…

— Știi bine că nu avem bani pentru așa ceva, m-a întrerupt ea brusc. Și oricum, cine ar avea mai multă grijă de Ilinca decât bunica ei?

Am tăcut. M-am simțit vinovată că am îndrăznit să sugerez altceva decât sacrificiul meu.

Seara, când Rareș s-a întors acasă, i-am spus că trebuie să merg la medic a doua zi. Aveam niște analize de făcut — nimic grav, dar simțeam că trebuie să mă ocup și de sănătatea mea.

— Nu poți reprograma? Mâine avem iar nevoie de tine…

— Rareș, nu pot mereu să fiu aici. Și eu am nevoie de timp pentru mine…

A ridicat din umeri și a plecat în sufragerie fără să răspundă.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la anii care au trecut: la cum am renunțat la serviciu când Rareș era mic, la cum am rămas singură după ce tatăl lui ne-a părăsit, la cum mi-am pus viața pe pauză pentru ca el să aibă tot ce-i trebuie. Acum eram doar „mama lui Rareș” sau „bunica Ilincăi”. Nimeni nu mă mai întreba ce-mi place mie sau dacă sunt fericită.

A doua zi dimineață am decis să nu mă mai duc la ei. Mi-am făcut cafeaua și am stat pe balcon privind orașul care se trezea încet. Telefonul a început să sune insistent — Rareș, apoi Andreea. Nu am răspuns. Pentru prima dată după mulți ani, mi-am permis să fiu doar Elena.

După prânz, Rareș a venit la mine acasă. Era furios.

— Cum ai putut să ne lași baltă? Andreea plânge de nervi, Ilinca e agitată…

— Rareș, sunt obosită. Am nevoie de o pauză. Nu mai pot continua așa…

— Dar tu nu vezi că avem nevoie de tine? Ce fel de mamă ești?

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac.

— Sunt mama ta, dar sunt și om! Am dreptul la viața mea!

A plecat trântind ușa. Am plâns mult după aceea — nu pentru că m-a certat, ci pentru că mi-am dat seama cât de mult m-am pierdut pe mine însămi încercând să-i salvez pe toți ceilalți.

Au urmat zile tensionate. Rareș nu mi-a mai vorbit decât prin mesaje scurte și reci. Andreea nu m-a mai sunat deloc. M-am simțit vinovată, dar și ușurată. Am început să ies la plimbare prin parc, să citesc cărți pe care le lăsasem uitate pe rafturi ani întregi. Am mers la medic și mi-am făcut analizele — nimic grav, doar oboseală cronică.

După o săptămână, Rareș a venit din nou la mine.

— Mamă… îmi pare rău că am țipat la tine. Dar nu știu cum să ne descurcăm fără tine…

L-am privit cu blândețe.

— Poate e timpul să învățați. Eu voi fi mereu aici dacă aveți nevoie de mine cu adevărat. Dar trebuie să învățăm cu toții să ne respectăm limitele.

A dat din cap încet. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că Rareș mă vede cu adevărat — nu doar ca pe cineva care rezolvă problemele tuturor.

Acum încerc să găsesc un echilibru între a fi mamă și a fi eu însămi. Nu e ușor — vinovăția încă mă urmărește uneori. Dar știu că dacă nu am grijă de mine, nu voi putea avea grijă nici de ceilalți.

Oare câte mame din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi uităm cine suntem în goana de a-i face fericiți pe ceilalți? Poate e timpul să vorbim despre asta…