Umbra teștilor: Povestea unei nurori invizibile

— Ioana, ai mai pus sare în ciorbă? Parcă tot fadă e! vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Mariana, răsună din bucătărie, acoperind zgomotul lingurilor și al oalelor. Mă uit la ceas: e abia ora 10 dimineața, iar eu simt deja oboseala unei zile întregi.

— Da, mamă Mariana, am pus. Dar dacă vreți, mai adaug puțină, răspund încercând să-mi ascund iritarea. Pe Vlad nu-l văd nicăieri. Probabil s-a retras în dormitor cu telefonul, evitând să fie prins în iureșul de critici și comenzi.

În fiecare weekend, de când ne-am mutat în apartamentul nostru din București, părinții lui Vlad ne vizitează. La început am crezut că e o dovadă de afecțiune, dar cu timpul am înțeles că pentru ei casa noastră e doar o extensie a propriei lor case, iar eu — o extensie a menajerei lor.

— Ioana, adu-mi, te rog, și niște apă rece! strigă socrul meu, domnul Gheorghe, din sufragerie.

Mă grăbesc să-i duc paharul, cu mâinile ude de la vasele pe care abia le spălam. În drum spre el, mă împiedic de jucăriile fiului nostru, Radu. Îmi mușc buza să nu izbucnesc. Radu mă privește cu ochi mari și triști.

— Mami, vii să ne jucăm? mă întreabă el încet.

— Imediat, puiule… doar termin cu bunicii tăi.

Îmi aud vocea și mă urăsc pentru cât de obosită sună. Mă simt ca o umbră în propria casă. În timp ce le servesc masa și le ascult poveștile despre „cum era pe vremea lor”, mă gândesc la toate lucrurile pe care le-aș fi putut face pentru mine: o carte citită în liniște, o plimbare cu Radu în parc, o cafea băută fără grabă.

Seara, după ce socrii se retrag în camera de oaspeți — camera care ar fi trebuit să fie biroul meu — îl găsesc pe Vlad pe balcon.

— Vlad, putem vorbi?

— Despre ce? întreabă el fără să-și ridice privirea din telefon.

— Despre părinții tăi. Despre faptul că nu mai rezist. În fiecare weekend mă simt ca o servitoare. Tu nu vezi?

Vlad oftează și ridică din umeri.

— Sunt părinții mei, Ioana. Ce vrei să fac? Să nu-i mai primesc?

— Nu! Dar vreau să mă respecți și tu pe mine. Să le spui că nu sunt menajera lor. Să mă susții!

— Exagerezi… Ești prea sensibilă. Așa sunt bătrânii.

Mă simt invizibilă. Îmi vine să plâng, dar lacrimile mi s-au uscat demult. În noaptea aceea adorm târziu, cu gândul că poate problema sunt eu.

Duminică dimineața, Mariana intră peste mine în bucătărie.

— Ioana, ai uitat să calci cămașa lui Vlad pentru mâine. Și vezi că Radu are nevoie de haine curate pentru grădiniță.

Îmi scapă cana din mână și se sparge pe gresie. Mă uit la cioburi și simt că așa arată sufletul meu: spart în bucățele mici.

— Nu mai pot! izbucnesc fără să-mi dau seama. Nu mai pot să fac totul singură! Nu sunt sluga nimănui!

Mariana mă privește șocată.

— Cum vorbești tu așa cu mine? Eu am venit să vă ajut!

— Să ne ajutați? Tot ce faceți e să criticați și să cereți! Niciodată nu întrebați dacă am nevoie de ceva sau dacă sunt bine!

În sufragerie se lasă liniștea. Vlad apare la ușă, palid.

— Ce se întâmplă aici?

— Spune-i mamei tale că nu mai accept să fiu tratată ca o gospodină! Dacă nu poți să mă susții, atunci… atunci poate ar trebui să vă petreceți weekendurile împreună fără mine!

Vlad tace. Mariana începe să plângă teatral.

— Uite ce mi-ai făcut! Să-mi vorbești așa după tot ce am făcut pentru voi!

Simt cum mi se strânge inima, dar nu mai dau înapoi. Pentru prima dată spun ce simt cu adevărat.

În următoarele zile atmosfera e rece ca gheața. Vlad nu-mi vorbește decât monosilabic. Socrii nu mai vin două weekenduri la rând. Casa e liniștită și parcă respir alt aer. Radu râde mai mult, iar eu îmi regăsesc puțin câte puțin curajul de a fi eu însămi.

Într-o seară, Vlad vine la mine cu ochii plecați.

— Poate ai avut dreptate… Poate chiar te-am lăsat singură. Dar nu știu cum să le spun lor…

Îl privesc lung și simt că încă mai există speranță pentru noi.

Acum stau pe balcon cu o cană de ceai cald și privesc luminile orașului. Mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Oare chiar trebuie să suferim în tăcere sau putem schimba ceva dacă ne facem auzite?