Fetița care a așteptat-o pe mama: Povestea unei speranțe pierdute și a unei familii regăsite

— Nu vreau să plec! Nu mă luați de aici! — am urlat, agățându-mă cu disperare de mâneca gecii mamei. Îmi amintesc perfect mirosul de fum de țigară amestecat cu parfum ieftin, vocea ei răgușită care încerca să mă liniștească, dar și privirea pierdută, ca și cum nu mai era acolo. Doi asistenți sociali, o femeie cu părul prins strâns și un bărbat cu o mapă sub braț, mă trăgeau ușor spre ușă. Mama nu a spus nimic. Doar s-a uitat la mine, apoi și-a întors capul spre fereastră. Era februarie, iar afară ningea mocnit.

Aveam șapte ani atunci. În mintea mea de copil, totul părea un coșmar din care urma să mă trezesc. Dar nu m-am trezit. Am ajuns într-un centru de plasament dintr-un cartier cenușiu al Bucureștiului, unde pereții miroseau a var proaspăt și a supă ieftină. În fiecare seară, mă lipeam de geam și mă uitam la stradă, convinsă că mama va apărea dintr-un moment în altul. „O să vină după mine”, îmi spuneam mereu. „O să vină.”

Zilele treceau greu. Copiii din centru erau gălăgioși, unii răi, alții doar triști. Am învățat repede să nu plâng prea mult, să nu atrag atenția asupra mea. Doamna Mariana, educatoarea, încerca să fie blândă cu mine, dar nu putea umple golul lăsat de absența mamei. Într-o zi, când am întrebat-o dacă știe ceva despre mama mea, mi-a spus doar atât:

— Larisa, uneori oamenii mari fac greșeli pe care copiii nu le pot înțelege.

Nu am înțeles nici atunci, nici mult timp după aceea.

Au trecut luni, apoi ani. Am început să mă obișnuiesc cu rutina centrului: trezirea devreme, micul dejun cu ceai slab și pâine cu margarină, școala unde copiii râdeau de hainele mele vechi, serile lungi în care citeam la lumina slabă a veiozei. Prietena mea cea mai bună era Roxana, o fată cu ochii mari și părul tuns scurt, care fusese adusă dintr-un sat din Buzău. Ne povesteam una alteia visele și speranțele, dar niciuna nu recunoștea cât de tare ne durea dorul de părinți.

Într-o zi de primăvară, când aveam zece ani, directoarea centrului m-a chemat la birou. Pe scaun stătea o femeie necunoscută, cu ochi blânzi și palme calde.

— Bună, Larisa! Eu sunt doamna Elena. Mi-ar plăcea să te cunosc mai bine.

Am privit-o suspicioasă. Nu voiam să mă atașez de nimeni. Învățasem că oamenii vin și pleacă.

— O să vină mama după mine? — am întrebat-o direct.

A ezitat o clipă.

— Nu știm sigur… Dar știi că aici ai oameni care țin la tine și vor să te ajute.

Nu am crezut-o. În seara aceea am plâns până am adormit.

Timpul a trecut și doamna Elena a început să vină tot mai des la centru. Mă lua la plimbare în parc sau la cofetărie. Îmi aducea cărți și jucării mici. Încet-încet, am început să mă deschid față de ea. Mi-a povestit despre familia ei: soțul ei, domnul Victor, era profesor de matematică, iar fiica lor, Ioana, era cu doi ani mai mare decât mine.

Într-o zi mi-a spus:

— Larisa, ne-am dori să vii să locuiești cu noi pentru o vreme. Să vezi dacă îți place.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să trădez amintirea mamei mele. Dar curiozitatea a fost mai puternică decât frica.

Prima noapte în casa lor a fost ciudată. Camera era caldă și luminoasă, patul moale, iar pe noptieră era o veioză roz cu fluturi. Ioana m-a privit cu neîncredere la început.

— Să știi că aici nu e ca la centru — mi-a spus ea într-o seară. — Mama e cam strictă uneori.

Am zâmbit timid. Pentru mine totul era nou: mesele în familie, discuțiile despre școală, serile petrecute uitându-ne la filme sau jucând remi.

Dar nu totul era roz. Într-o zi, după ce Elena m-a certat pentru că nu mi-am făcut temele la timp, am izbucnit:

— Nu ești mama mea! Nu ai dreptul să-mi spui ce să fac!

A rămas tăcută câteva clipe, apoi s-a apropiat de mine și m-a luat în brațe.

— Știu că nu sunt mama ta biologică… Dar te iubesc ca pe fiica mea.

Am plâns mult atunci. Pentru prima dată după ani de zile, cineva mă ținea strâns fără să-mi ceară nimic în schimb.

Cu timpul, Ioana a devenit sora pe care nu am avut-o niciodată. Ne certam uneori pentru haine sau pentru telecomandă, dar râdeam împreună până târziu în noapte. Domnul Victor mă ajuta la matematică și îmi povestea despre copilăria lui la țară.

Totuși, rana din sufletul meu nu s-a vindecat complet. În fiecare an de ziua mea speram că mama va apărea la ușă cu un buchet de flori sau măcar cu o scrisoare. Dar nu a venit niciodată.

La 16 ani am primit vestea că mama mea fusese găsită într-un spital din provincie. Era bolnavă grav și nu voia să mă vadă. Am simțit atunci că lumea se prăbușește din nou peste mine.

Elena m-a ținut de mână când am primit vestea:

— Larisa, uneori trebuie să-i iertăm pe cei care ne-au rănit ca să putem merge mai departe.

Am plâns mult în acea noapte. Dar dimineața m-am trezit cu un sentiment nou: recunoștință pentru familia care mă primise fără condiții.

Astăzi am 22 de ani și studiez psihologia. Vreau să ajut copii ca mine să-și găsească drumul spre lumină chiar dacă au trecut prin întuneric.

Mă întreb adesea: oare câți copii încă mai așteaptă pe cineva care nu va veni niciodată? Și câți dintre noi avem curajul să deschidem inima pentru o nouă familie atunci când cea veche ne-a lăsat răni adânci?