Între Două Lumi: Povestea unei Mame și a Fiului Ei

— Radu, nu pot să cred că ai uitat din nou de masa de duminică! Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu miros de ciorbă proaspătă și pâine caldă. Telefonul stă pe masă, ecranul negru. Mă uit la poza lui din copilărie, agățată pe perete, și simt cum inima mi se strânge.

— Mamă, nu am uitat, doar că Irina are niște planuri… răspunde el, vocea lui tremurând ușor la celălalt capăt al firului.

Irina. Numele ei îmi stârnește un val de sentimente contradictorii. O iubesc pentru că îl face fericit, dar o urăsc pentru că simt că mi-l ia. De când s-au căsătorit, parcă nu-l mai recunosc. Nu mai vine acasă așa des, nu mai stăm la povești până târziu, nu mai râde la glumele mele vechi.

În fiecare duminică pregătesc totul ca pe vremuri: supa cu tăiței de casă, friptura de porc cu cartofi la cuptor, prăjitura cu mere pe care o iubea când era mic. Dar masa rămâne tot mai des goală.

— Viorica, lasă-i în pace, îmi spune soțul meu, Gheorghe, încercând să mă liniștească. Sunt tineri, au viața lor.

— Dar eu ce sunt? O umbră? O mamă care nu mai contează?

Gheorghe oftează și iese pe balcon să fumeze. Rămân singură cu gândurile mele și cu farfuriile goale.

Într-o zi, am decis să merg neanunțată la ei. Am cumpărat cozonac și fructe și am bătut la ușa apartamentului lor din Militari. Irina mi-a deschis, zâmbind forțat.

— Bună ziua, mamă Viorica! Nu ne-ați sunat…

— Am vrut să vă fac o surpriză! Am adus cozonac.

Radu a apărut din dormitor, vizibil stânjenit.

— Mamă… trebuia să ne anunți.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu era bucuria pe care o așteptam. Irina a pus ceaiul pe masă, dar tăcerea dintre noi era apăsătoare.

— Cum merge la serviciu? am întrebat-o pe Irina.

— Bine… avem mult de lucru.

— Și când aveți de gând să faceți un copil? am întrebat direct, fără să mă gândesc.

Irina a roșit și s-a uitat la Radu. El a evitat privirea mea.

— Nu e momentul acum, mamă, a spus el scurt.

Am simțit că mă sufoc. Eu am crescut trei copii până la 30 de ani! Cum să nu vrei copii?

Când am ajuns acasă, Gheorghe m-a privit lung.

— Ce-ai rezolvat?

— Nimic… dar nu pot să stau deoparte!

În următoarele luni, relația cu Radu s-a răcit tot mai mult. Nu-mi mai răspundea la telefon decât rar și scurt. De Crăciun au venit doar pentru două ore și au plecat grăbiți la părinții Irinei.

Într-o seară, am izbucnit în plâns în fața surorii mele, Mariana.

— Nu mai pot! Parcă nu mai am niciun rost…

Mariana m-a luat în brațe.

— Viorica, trebuie să-i lași să-și trăiască viața. Dacă îl ții strâns lângă tine, îl pierzi de tot.

Dar cum să fac asta? Cum să renunț la copilul meu?

În primăvară, Radu m-a sunat:

— Mamă… trebuie să vorbim.

Am simțit un nod în gât.

— Ce s-a întâmplat?

— Irina vrea să ne mutăm la Cluj. A primit o ofertă bună acolo.

Am simțit că lumea mi se prăbușește.

— Și tu? Tu ce vrei?

— Vreau ca tu să fii fericită pentru mine…

Nu i-am răspuns nimic. După ce a închis telefonul, am plâns ore întregi. M-am simțit trădată, abandonată.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când l-am ținut de mână la doctor sau l-am vegheat când avea febră. La toate sacrificiile făcute pentru el. Și acum… pleacă fără să se uite înapoi?

Câteva zile mai târziu, Irina m-a sunat:

— Mamă Viorica… știu că vă e greu. Dar Radu are nevoie să știe că îl susțineți.

Vocea ei era blândă și sinceră. Pentru prima dată am simțit că nu e dușmanul meu.

— Îmi pare rău dacă v-am rănit vreodată… am spus încet.

— Și mie îmi pare rău dacă v-am dat impresia că vreau să-l iau de lângă dumneavoastră…

Am plâns amândouă la telefon. Poate era timpul să-l las să zboare singur.

Acum casa e mai liniștită ca niciodată. Privesc poza lui Radu din copilărie și mă întreb: unde se termină grija unei mame și unde începe egoismul? Oare dragostea mea l-a sufocat sau l-a făcut mai puternic? Voi ce credeți — când trebuie o mamă să-și lase fiul să-și trăiască viața?