Când Soțul Meu Era Plecat, Soacra M-a Dat Afară: Povestea Unei Trădări și a Regăsirii de Sine

— Nu mai pot să te suport în casa asta! Ai distrus tot ce am construit eu aici! Ți-ai bătut joc de fiul meu și de familia noastră!

Cuvintele soacrei mele, doamna Viorica, răsunau ca niște lovituri de ciocan în timpane. Era ora 22:30, iar afară ploua cu găleata. Stăteam în hol, cu valiza la picioare, tremurând nu doar de frig, ci și de umilință. Soțul meu, Radu, era plecat într-o delegație la Cluj pentru încă o săptămână. Nu aveam pe nimeni în orașul acesta străin, iar telefonul meu era aproape descărcat.

— Mamă, te rog… nu e vina mea că Radu lucrează atât de mult! Eu încerc să țin casa curată, să gătesc, să… — vocea mi s-a frânt. Simțeam cum lacrimile îmi ard obrajii.

— Nu vreau să aud! Ești o leneșă și o profitoare! Ai venit aici doar ca să-i iei banii lui Radu! Dacă nu pleci acum, chem poliția!

Am ieșit pe ușă cu sufletul făcut zob. M-am oprit sub streașina blocului și am încercat să-mi trag sufletul. Îmi venea să urlu. Cum ajunsesem aici? Eu, Ilinca, fată crescută la țară cu bun-simț și rușine, ajunsesem să fiu alungată ca un câine vagabond din casa în care credeam că voi fi primită ca o fiică.

Am sunat-o pe mama. Vocea ei tremura la fel ca a mea:

— Ilinca, vino acasă dacă nu ai unde sta! Lasă-i pe toți, nu merită lacrimile tale!

Dar nu voiam să mă întorc în sat cu coada între picioare. Nu după ce toți au spus că „m-am măritat bine”, că „am dat lovitura”. Nu voiam să le dau satisfacția asta.

Am dormit prima noapte la o pensiune ieftină, cu banii pe care îi aveam în portofel. Dimineața m-am dus la serviciu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Colegii mei de la contabilitate nu au observat nimic. Sau poate doar au ales să nu întrebe.

În zilele următoare, am încercat să-l sun pe Radu. Nu răspundea. Îi trimiteam mesaje disperate: „Mama ta m-a dat afară. Unde ești? Ajută-mă!” Dar nimic. Parcă dispăruse de pe fața pământului.

În a treia zi, am primit un mesaj sec: „Nu pot vorbi acum. Discutăm când mă întorc.”

M-am simțit trădată. Cum putea să mă lase singură? Nu eram oare soția lui? Nu meritam măcar o explicație?

Într-o seară, după serviciu, am stat pe o bancă în parc și am privit copacii goi. O bătrânică s-a așezat lângă mine și m-a întrebat dacă sunt bine. Am izbucnit în plâns. Mi-a spus că și ea a trecut prin multe la viața ei și că „viața nu se termină când te dă cineva afară din casă”.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să caut chirie. Am găsit o garsonieră mică, dar luminoasă, la marginea orașului. Proprietara, doamna Maria, era o femeie caldă care mi-a spus:

— Să știi că aici ești binevenită. Și eu am avut o soacră rea… dar am supraviețuit!

În ziua când Radu s-a întors din delegație, m-a sunat:

— Ilinca, hai acasă să discutăm.

— Acasă? Care acasă? — am întrebat eu cu voce tremurată.

— La mama… unde ai stat până acum.

— Nu mai e casa mea! M-ai lăsat singură când aveam cea mai mare nevoie de tine!

A tăcut câteva secunde.

— Mama a zis că ai fost obraznică cu ea… că ai țipat…

— Și tu chiar o crezi? Nici măcar nu m-ai ascultat!

— Ilinca… nu vreau scandaluri în familie…

Am simțit cum se rupe ceva definitiv între noi. Am închis telefonul și am plâns ore întregi. În zilele următoare, Radu a venit la garsonieră să mă convingă să mă întorc. Mi-a spus că „mama e bătrână”, că „trebuie să avem grijă de ea”, că „familia e pe primul loc”.

Dar eu nu mai puteam. În fiecare noapte mă gândeam la toate momentele în care am tăcut ca să nu supăr pe nimeni, la toate dățile când am înghițit umilințe pentru „binele familiei”.

Într-o dimineață, m-am privit în oglindă și mi-am spus: „Ilinca, meriți mai mult.”

Am început să ies cu colegele de la serviciu, să merg la cursuri de dezvoltare personală, să citesc cărți care mă inspirau. Încet-încet, am început să zâmbesc din nou.

Radu a încercat să repare lucrurile, dar nu mai era cale de întoarcere. Am divorțat după șase luni. Soacra mea nici măcar nu s-a uitat la mine la tribunal.

Au trecut doi ani de atunci. Acum locuiesc într-un apartament micuț pe care l-am cumpărat singură. Am prieteni adevărați și o viață liniștită. Uneori mă gândesc la familia lui Radu și la cât de mult am suferit din cauza lor.

Dar cel mai mult mă gândesc la mine — la fata speriată care a ieșit plângând dintr-o casă străină într-o noapte ploioasă și la femeia puternică care sunt azi.

Oare cât de mult trebuie să suferim pentru a ne regăsi curajul? Și câți dintre noi au avut puterea să spună „ajunge” atunci când familia ne rănește cel mai tare?