Tatăl meu va fi la nunta mea, orice-ar fi: O poveste despre iertare și alegeri

— Nu vreau să-l văd! Ai înțeles? Dacă vine el, eu nu mai calc la nunta ta!

Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îi tremurau pe cana de porțelan, iar ochii îi ardeau de furie. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Aveam douăzeci și șase de ani, dar în fața ei mă simțeam din nou copilul speriat care asculta certurile părinților din camera alăturată.

— Mamă, e tatăl meu. Nu pot să-l exclud din ziua asta. Nu pot…

— Ba poți! Și trebuie! După tot ce ne-a făcut… după ce te-a lăsat pe tine, pe noi… Cum poți să-l vrei acolo?

Am închis ochii pentru o clipă. Îmi aminteam perfect ziua în care tata a plecat. Aveam șapte ani și tocmai mă întorsesem de la școală. Mama plângea în dormitor, iar tata își strângea hainele în tăcere. Nu mi-a spus nimic atunci. Doar m-a privit cu ochii lui albaștri, plini de vinovăție și dragoste neputincioasă. Apoi a dispărut. Ani de zile am crezut că nu-l voi mai vedea niciodată.

Dar viața nu e niciodată atât de simplă. Tata a încercat să revină în viața mea când aveam paisprezece ani. Mi-a scris o scrisoare lungă, plină de regrete și promisiuni. Mama a rupt-o înainte să apuc să o citesc. „Nu ai nevoie de el”, mi-a spus atunci. „Suntem doar noi două.”

Am crescut cu sentimentul că trebuie să aleg între ei. Orice gest de afecțiune față de tata era o trădare pentru mama. Orice reproș față de mama era o dovadă că nu-i sunt recunoscătoare pentru tot ce a făcut pentru mine. Am devenit expertă în a-mi ascunde sentimentele, în a-mi construi o față calmă și zâmbitoare pentru lume.

Când l-am regăsit pe tata la douăzeci și doi de ani, la insistențele prietenei mele Oana, am simțit că mi se deschide o rană veche. Ne-am întâlnit într-o cafenea din centrul Bucureștiului. Era mai bătrân decât mi-l aminteam, cu părul grizonat și umerii căzuți. Dar zâmbetul lui era același.

— Irina… nu știu dacă merit să fiu aici, dar vreau să-ți spun că mi-a fost dor de tine în fiecare zi.

Am plâns atunci, fără rușine. Am vorbit ore întregi despre copilăria mea, despre cum m-am simțit abandonată, despre cât de mult mi-am dorit să-l am aproape la serbările școlare sau la aniversări. El asculta cu capul plecat și ochii umezi.

— Știu că nu pot schimba trecutul, dar vreau să fiu aici pentru tine acum, dacă mă lași.

Așa a început reconstrucția noastră. Încet, cu pași mici, cu multe ezitări și tăceri stânjenitoare. Mama nu a știut nimic la început. Îi spuneam că ies cu prietenele sau că am mult de lucru la facultate. Mă simțeam vinovată de fiecare dată când îi ascundeam adevărul.

Când i-am spus într-un final că l-am văzut pe tata, a izbucnit într-o criză de plâns și furie cum nu mai văzusem niciodată.

— După tot ce am îndurat pentru tine! După ce m-am chinuit să-ți fie bine! El vine acum ca un domn și tu îl primești cu brațele deschise?

Nu era drept. Dar nici eu nu eram dreaptă cu ea. Am început să mă îndepărtez încet-încet, să evit discuțiile incomode, să-mi construiesc o viață paralelă în care puteam fi fiica ambilor părinți fără să mă simt vinovată.

Apoi a venit ziua logodnei mele cu Vlad. Un băiat simplu din Ploiești, muncitor și blând, care m-a iubit cu răbdare și discreție. Când am început să planificăm nunta, primul lucru pe care l-am știut sigur a fost că vreau ca tata să fie acolo. Să mă conducă la altar, să mă vadă fericită.

Mama a aflat întâmplător, dintr-o discuție cu mătușa Lenuța.

— Cum adică vine și el? Nu ai discutat cu Irina?

A urmat scena din bucătărie. Amenințări, lacrimi, reproșuri vechi scoase la suprafață ca niște răni care nu s-au vindecat niciodată.

— Mamă… nu vreau să aleg între voi doi! Nu mai pot! Am nevoie de amândoi în viața mea!

— Atunci alege-l pe el! Eu nu pot sta la masă cu omul care mi-a distrus viața!

Am fugit din casă plângând. M-am dus direct la tata și i-am povestit totul.

— Irina… dacă prezența mea îți face rău, pot să nu vin…

— Nu! Nu mai vreau să trăiesc după regulile altora! E nunta mea! E viața mea!

În zilele care au urmat am încercat să vorbesc cu mama. S-o fac să înțeleagă că nu e vorba despre trecutul lor, ci despre viitorul meu. Dar ea rămânea neclintită.

— O să regreți! O să vezi că sângele apă nu se face!

Nunta s-a apropiat cu pași repezi. Tata era emoționat și speriat în același timp. Mama nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar.

În ziua cea mare, când am pășit spre altar alături de tata, am simțit un gol imens în suflet. Mama stătea în spate, cu ochii roșii și buzele strânse într-o linie subțire. Tata tremura ușor, dar zâmbea mândru.

La petrecere, mama a plecat devreme. Tata a rămas până la final, dansând stângaci cu mine pe melodia noastră preferată din copilărie.

Acum, privind în urmă, mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că am rănit-o pe mama mai mult decât meritam eu fericirea aceea scurtă alături de tata. Sau poate că era timpul să-mi trăiesc propria viață fără să port poverile altora.

Oare putem vreodată să fim liberi de trecutul părinților noștri? Sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli? Ce ați fi făcut voi în locul meu?