Când fiul meu a tăiat firul invizibil: Povestea unei mame uitate

— Nu mai insista, mamă! Nu înțelegi că am și eu viața mea?
Vocea lui Radu, fiul meu, răsună în telefon ca o palmă rece. E prima dată când îl aud atât de distant, atât de… străin. Stau pe marginea patului, cu telefonul strâns în palmă, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Pe noptieră, poza noastră de la munte — el, mic, cu obrajii roșii de frig, eu cu brațele strânse în jurul lui. Mă uit la chipul lui din fotografie și nu-l recunosc pe cel care tocmai mi-a vorbit.

Totul a început când a cunoscut-o pe Irina. O fată frumoasă, ambițioasă, cu ochi verzi și privire tăioasă. La început am fost bucuroasă pentru el — după ani de relații eșuate, părea că și-a găsit liniștea. Dar liniștea lui a devenit furtuna mea. Dintr-o dată, telefoanele s-au rărit. Mesajele au devenit scurte, seci. „Sunt bine, mamă. Vorbim mai târziu.” Dar „mai târziu” nu mai venea niciodată.

Într-o seară, după ce am încercat să-l sun de trei ori fără răspuns, am primit un mesaj: „Nu pot vorbi acum. Sunt ocupat.” Am simțit cum mi se strânge inima. Am stat ore întregi privind ecranul telefonului, sperând să sune. Nu a sunat.

La două săptămâni după ce s-a mutat cu Irina, am aflat adevărul. O vecină mi-a spus că l-a văzut pe Radu la supermarket cu Irina. „Nu prea părea fericit”, mi-a șoptit ea conspirativ. M-am dus acasă și am plâns ca un copil. A doua zi am încercat din nou să-l sun. De data asta mi-a răspuns Irina.

— Radu e ocupat. Poate ar trebui să-i dai puțin spațiu, doamnă Maria. Știți cum e… băieții trebuie să taie pumbilicalul la un moment dat.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Pumbilicalul… Firul acela invizibil care ne-a legat mereu, pe care l-am simțit chiar și când era la grădiniță și plângea după mine, chiar și când a plecat la facultate în alt oraș și mă suna în fiecare seară să-mi spună cum i-a fost ziua.

De atunci, telefonul a tăcut. Zilele s-au scurs una după alta, fiecare la fel de goală ca precedenta. Mergeam la piață doar ca să am cu cine schimba două vorbe. Prietenele mele mă întrebau mereu: „Ce mai face Radu?” și eu mințeam: „E bine, are mult de lucru.”

Într-o duminică, m-am hotărât să merg la el acasă. Am cumpărat plăcinta lui preferată cu mere și am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis Irina.

— Ce cauți aici?
— Am venit să-l văd pe Radu… Am adus plăcintă.
— Nu cred că e momentul potrivit. Are nevoie de liniște.

Am rămas pe palier câteva secunde, cu plăcinta în mână și lacrimile curgându-mi pe obraji. Am coborât scările încet, simțind că fiecare treaptă mă apasă tot mai tare.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat singură în bucătărie, privind farfuria goală din fața mea și întrebându-mă unde am greșit. Am crescut un copil bun, sensibil, atent… Cum a ajuns să mă respingă atât de brutal?

Au trecut luni de zile fără să-l văd sau să-l aud. Prietenele mele au început să mă evite — nu știau ce să-mi spună. Vecinii mă priveau cu milă. Singura mea alinare era jurnalul în care scriam în fiecare seară scrisori pentru Radu pe care nu le trimiteam niciodată.

Într-o zi, am primit un telefon de la sora mea, Elena.
— Maria, nu poți trăi așa! Trebuie să-i spui ce simți!
— Și dacă îl pierd de tot?
— Poate că deja l-ai pierdut dacă nu faci nimic…

Am adunat tot curajul din lume și i-am scris un mesaj lung lui Radu. I-am spus cât îmi lipsește, cât mă doare tăcerea lui și cât de mult îl iubesc, indiferent de ce ar spune sau ar face Irina.

A doua zi mi-a răspuns scurt: „Mamă, am nevoie de timp.”

Timpul a trecut greu. Într-o seară ploioasă de noiembrie, cineva a bătut la ușă. Era Radu. Udat leoarcă, cu ochii roșii.

— Mamă… pot intra?

L-am strâns în brațe fără să spun nimic. A plâns ca atunci când era mic și cădea cu bicicleta.

— Nu știu ce să fac… Irina zice că sunt prea legat de tine, că nu pot fi bărbat dacă nu mă rup de familie… Dar mi-e dor de tine.

L-am ținut strâns la piept și i-am șoptit:
— Dragostea de mamă nu te face mai puțin bărbat, Radu. Te face om.

A stat la mine toată noaptea. Am vorbit despre tot ce ne durea — despre frică, despre vinovăție, despre nevoia de libertate și nevoia de apartenență.

A doua zi dimineață a plecat înapoi la Irina. Nu știu dacă se va întoarce sau dacă va găsi echilibrul între viața lui și dragostea pentru mine. Dar știu că firul acela invizibil nu poate fi tăiat niciodată cu adevărat.

Mă întreb uneori: câte mame trăiesc aceeași tăcere? Câte inimi bat în gol așteptând un semn? Poate că nu există răspunsuri simple… Dar oare dragostea noastră sufocă sau vindecă?