Casa bunicii: Povara unei moșteniri

— Nu ai de ales, Irina. Ești singura care poate avea grijă de casa asta, așa cum ar fi vrut mama. Vocea mamei răsuna aspru prin telefon, iar eu, cu mâinile tremurânde, priveam pe fereastra bucătăriei mele din București la ploaia care bătea în geamuri. Mă simțeam prinsă între două lumi: cea a orașului care mă sufoca și cea a satului copilăriei, unde totul părea să fi rămas pe loc, încremenit în timp.

Când am ajuns la casa bunicii din Siliștea, mirosul de mucegai și lemn vechi m-a izbit ca o palmă. Am deschis ușa cu cheia ruginită pe care o păstrasem într-un sertar, ca pe o relicvă. Înăuntru, totul era exact cum îmi aminteam: covoarele groase, cu modele țesute de mâna ei, fotografiile îngălbenite de pe pereți, și masa rotundă din sufragerie, unde ne adunam cu toții de Crăciun. Doar că acum era liniște. O liniște apăsătoare, care mă făcea să mă simt străină în propria poveste.

— Ce-ai de gând să faci cu casa? m-a întrebat verișoara mea, Mihaela, venită să mă ajute cu curățenia. — Nu știu, am răspuns sincer. Parcă nu-mi găsesc locul aici, dar nici să o vând nu pot. Mama ar muri de inimă rea dacă ar afla.

Mihaela a oftat și a început să șteargă praful de pe mobilă. — Știi că tata a vrut să o cumpere, dar bunica a zis că tu ești singura care ai suflet pentru locul ăsta. Poate a greșit.

Cuvintele ei m-au durut mai tare decât aș fi crezut. Toată copilăria am fost „fata bunicii”, cea care venea vara la țară și asculta povești la gura sobei. Dar acum eram adultul care abia se descurca cu ratele la bancă și un job stresant la o agenție de publicitate. Cum să am grijă de o casă întreagă?

În zilele următoare am încercat să fac ordine: am aruncat hainele vechi ale bunicii, am spălat geamurile, am reparat gardul din spate. În fiecare seară adormeam epuizată pe canapeaua din sufragerie, visând la zilele în care bunica mă trezea cu miros de plăcintă cu mere.

Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă am schimbat perdelele sau dacă am pus flori la poartă. — Să nu uiți să aprinzi candela la icoană! striga ea în receptor, ca și cum asta ar fi ținut casa întreagă.

Într-o seară, după ce am găsit un șoarece mort în cămară, am izbucnit în plâns. M-am simțit copleșită de responsabilitate și singurătate. Prietenii mei din București nu înțelegeau de ce nu vând pur și simplu casa și nu-mi văd de viață. — E doar o casă bătrânească! mi-a spus Radu, fostul meu iubit. — Nu merită să-ți sacrifici tinerețea pentru niște ziduri care oricum se vor dărâma într-o zi.

Dar pentru mine nu era doar atât. Era locul unde am învățat să citesc, unde bunica îmi lega părul în codițe și îmi spunea că sunt „lumina ochilor ei”. Cum să renunț la toate astea?

Într-o duminică dimineață, când satul era încă adormit, am ieșit în curte și am privit spre dealurile din depărtare. Aerul mirosea a fân proaspăt cosit și a promisiuni uitate. Atunci l-am văzut pe unchiul Vasile venind spre poartă cu pași apăsați.

— Irina, trebuie să vorbim serios. Casa asta nu e doar a ta. Toți avem amintiri aici. Dacă nu poți avea grijă de ea, mai bine ne lași pe noi să decidem ce facem.

M-am simțit atacată și nedreptățită. — Bunica mi-a lăsat-o mie! am strigat fără să-mi dau seama cât de copilăresc sun.

— Și ce-ai câștigat? O povară pe care n-o poți duce? Ai văzut cum arată grădina? Ai văzut acoperișul? Nu poți trăi cu capul în nori!

Am fugit înapoi în casă și m-am prăbușit pe patul bunicii. Am simțit că toată lumea trage de mine: mama voia tradiție și respect pentru trecut, unchiul voia dreptate pentru toți frații, verișoara mă judeca pentru indecizie, iar eu… eu nu mai știam cine sunt.

În acea noapte am visat-o pe bunica stând la masa din bucătărie, zâmbindu-mi blând. — Nu casa contează, Irina, ci ce faci tu cu ea. Nu te pierde pe tine pentru niște ziduri.

M-am trezit plângând și am știut că trebuie să iau o decizie. Am chemat familia la masă, exact ca pe vremuri.

— Vreau să păstrăm casa împreună. Să venim aici măcar vara, să nu lăsăm locul să moară. Dar nu pot singură. Dacă nu mă ajutați, va trebui s-o vând.

A urmat o tăcere grea, apoi mama a început să plângă încet. Unchiul Vasile s-a ridicat și mi-a pus mâna pe umăr: — Poate ai dreptate. Poate e timpul să fim o familie adevărată.

Au trecut luni de atunci. Casa încă stă în picioare, dar nu mai e doar povara mea. În fiecare vară ne adunăm aici: gătim împreună, râdem și ne certăm ca pe vremuri. Poate că nu am reușit să salvez tot ce era odată, dar am salvat ceva mai important: legătura dintre noi.

Uneori mă întreb: cât valorează cu adevărat o moștenire? Merită sacrificiul dacă te pierzi pe tine însuți? Sau poate tocmai lupta asta ne ajută să ne regăsim? Voi ce ați fi făcut în locul meu?