Cinci luni sub același acoperiș: Povestea unei familii încercate

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! Am nevoie de o oră doar pentru mine, doar să respir, să nu aud nimic!
Vocea mea răsună în bucătăria îngustă, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă rămas de la prânz. Radu, soțul meu, se uită la mine cu ochii obosiți, încercând să găsească un răspuns care să nu-l supere nici pe el, nici pe tatăl lui.
— Te rog, Ana, încearcă să-l înțelegi. E greu și pentru el…
Îl întrerup, ridicând tonul fără să vreau:
— Dar pentru noi? Pentru noi nu e greu? Nu mai avem loc nici să ne certăm, nici să ne iubim!

Totul a început într-o dimineață ploioasă de februarie. Domnul Ilie, socrul meu, a venit cu două valize și o privire pierdută. Soacra murise cu trei luni înainte, iar el nu mai suporta singurătatea din casa lor mare din Pitești. Radu a decis că e normal să-l aducem la noi, în apartamentul nostru cu două camere din București. „E doar pentru o perioadă”, mi-a spus atunci. Dar perioada s-a transformat în cinci luni de tensiune continuă.

La început am încercat să fiu amabilă. Îi pregăteam ceaiul preferat dimineața, îi lăsam telecomanda la televizor și îi ascultam poveștile despre tinerețea lui la combinat. Dar după două săptămâni, fiecare gest mărunt a început să mă apese. Domnul Ilie nu suporta să las vasele în chiuvetă peste noapte. Se plângea că gătesc prea puțin tradițional. Îmi critica hainele — „Nu se cade să umbli prin casă în pantaloni scurți, Ana!” — și se băga în orice discuție dintre mine și Radu.

Seara, când mă strecuram în dormitorul nostru minuscul, îl găseam pe Radu cu ochii în tavan.
— Nu știu ce să fac… E tata. Nu pot să-l dau afară.
— Știu… Dar nici eu nu mai pot trăi așa. Parcă nu mai suntem o familie. Suntem trei străini care împart același aer.

Într-o noapte, pe la două, l-am auzit pe domnul Ilie plângând în sufragerie. M-am dus la el și l-am găsit cu poza soacrei în mână.
— Ana… tu crezi că mă mai iubește Dumnezeu? Am rămas singur ca un câine bătrân…
Mi s-a rupt sufletul. Am stat lângă el până dimineața, ascultându-i suspinele și promițându-mi că voi avea mai multă răbdare.

Dar răbdarea mea s-a topit repede. Într-o duminică, când am vrut să ies cu Radu la film — prima ieșire doar noi doi după mult timp — domnul Ilie s-a supărat că-l lăsăm singur.
— Așa faceți voi tinerii! Vă gândiți doar la voi! Dacă pățește cineva ceva cât sunteți plecați?
Radu a renunțat la film și am stat toți trei uitându-ne la o emisiune plictisitoare despre pescuit.

Au urmat zilele în care nu ne vorbeam decât strictul necesar. Eu mă refugiam la serviciu sau la prietena mea, Simona. Radu se ascundea după ziar sau mergea la cumpărături doar ca să iasă din casă. Domnul Ilie se uita ore întregi pe geam sau butona televizorul fără chef.

Într-o seară, am izbucnit.
— Nu mai pot! Nu mai pot trăi așa! Simt că mă sufoc!
Domnul Ilie s-a ridicat încet de pe canapea.
— Dacă vă deranjez atât de tare… plec! Mă duc unde văd cu ochii!
Radu s-a repezit la el:
— Tata, nu e vorba de asta…
Dar eu nu mai puteam opri lacrimile:
— Ba da! E vorba fix de asta! Nu mai avem intimitate, nu mai avem liniște! Nimeni nu e fericit aici!

A urmat o tăcere grea. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru familie și la cât de puțin se vedeau ele acum. M-am întrebat dacă nu cumva sunt egoistă sau dacă nu merit și eu un pic de pace.

A doua zi dimineață, domnul Ilie a venit la mine în bucătărie.
— Ana… îmi pare rău că v-am dat atâta bătaie de cap. Poate ar trebui să mă întorc acasă la Pitești. Poate acolo o să găsesc liniștea care-mi lipsește.
Am simțit un nod în gât.
— Nu vreau să plecați supărat pe noi… Dar nici nu putem continua așa. Poate găsim o soluție împreună.

Am început să discutăm deschis, toți trei. Am stabilit reguli simple: fiecare are nevoie de spațiu și timp pentru sine; fiecare trebuie să spună ce-l deranjează fără să țină în el; fiecare are dreptul la intimitate și la momente de liniște.

Nu a fost ușor. Au mai fost certuri, au mai fost lacrimi. Dar încet-încet am început să ne respectăm limitele. Domnul Ilie a început să iasă la plimbare prin cartier și să meargă la biserică duminica. Eu am reușit să ies cu Radu la film fără mustrări de conștiință. Seara stăteam uneori toți trei la povești sau jucam table.

După cinci luni, domnul Ilie a decis să se întoarcă acasă la Pitești. Ne-a îmbrățișat pe amândoi și ne-a spus:
— Voi sunteți familia mea și vă mulțumesc că m-ați suportat atâta vreme. Am învățat că uneori dragostea înseamnă și să știi când să pleci.

Acum casa noastră pare din nou prea mare pentru doi oameni. Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: oare câte familii trăiesc drama asta în tăcere? Oare cât putem sacrifica pentru cei dragi fără să ne pierdem pe noi?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde trageți linia între datorie și fericirea personală?