Când tata nu crede în tine: Povestea mea despre curaj și libertate

— Nu vei reuși niciodată singură, Ana! Ți-am spus de atâtea ori, lumea nu e așa cum crezi tu!

Vocea tatălui meu, Ion, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine caldă. Mama, Maria, privea în tăcere spre farfuria ei, iar eu simțeam cum fiecare cuvânt al lui mi se înfige în piept ca un cui. Aveam douăzeci și trei de ani și tocmai îi anunțasem că vreau să mă mut singură la București, să-mi caut un job și să nu mai depind de ei. Pentru tata, asta era o trădare. Pentru mine, era singura șansă să respir.

— Tată, nu vreau să-ți fac rău, dar nu pot să mai stau aici. Nu mai sunt copilul care așteaptă să-i spui ce să facă. Vreau să încerc, chiar dacă o să cad.

El a oftat adânc și a dat din cap a neîncredere:

— O să te întorci plângând, Ana. Și atunci să nu spui că nu te-am avertizat.

Am ieșit din bucătărie cu ochii în lacrimi. Mama m-a urmărit pe hol și m-a strâns la piept:

— Lasă-l, mamă… El nu știe altfel. Îi e frică pentru tine.

Dar nu era doar frica lui. Era și frica mea — că poate are dreptate, că poate nu sunt destul de bună. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când tata a decis pentru mine: liceul la care să merg, facultatea de economie din orașul nostru mic, prietenii cu care aveam voie să ies. Mereu cu argumentul că „știe el mai bine”.

A doua zi mi-am făcut bagajele. Tata nu m-a ajutat. S-a uitat la mine ca la un străin care îi fură ceva drag. Mama mi-a strecurat în buzunar o iconiță și o sută de lei.

— Să ai grijă de tine, fata mea…

În tren spre București am plâns în tăcere. M-am simțit vinovată, dar și ușurată. Când am ajuns la gară, m-a întâmpinat Irina, prietena mea din facultate. Avea o garsonieră mică la Titan și mi-a oferit canapeaua până găsesc ceva al meu.

Primele luni au fost un coșmar. Am trimis zeci de CV-uri și am primit doar refuzuri sau promisiuni vagi. Banii se terminau rapid. Într-o seară, după ce am primit încă un mail cu „Ne pare rău…”, am izbucnit în plâns pe umărul Irinei.

— Ana, nu renunța! Toți trecem prin asta la început. Nu-l lăsa pe taică-tu să aibă dreptate!

Vorbele ei m-au trezit. A doua zi am acceptat un job de casieră la un supermarket. Nu era ce visam, dar era începutul meu. Tata nu știa nimic — nu răspundea la telefon când îl sunam; doar mama îmi scria mesaje scurte: „Sper că mănânci”, „Sper că ești bine”.

După trei luni am găsit un post de asistent contabil la o firmă mică. Salariul era modest, dar simțeam că încep să contez. Într-o zi, șeful meu, domnul Popescu, mi-a spus:

— Ana, ai potențial. Dacă vrei să înveți mai mult, te ajut.

Am început să merg la cursuri seara și să citesc tot ce prindeam despre contabilitate și finanțe. Încet-încet, am prins curaj. Am găsit o garsonieră modestă pe cont propriu și am început să trimit bani acasă mamei — nu mult, dar destul cât să simt că pot da și eu ceva înapoi.

Tata tot nu vorbea cu mine. La Crăciun am venit acasă pentru prima dată după plecare. Când am intrat pe ușă, el s-a ridicat de la masă fără să spună nimic și a ieșit afară. Mama a încercat să-l oprească:

— Ion! E fata ta!

Dar el a trântit ușa după el. Am rămas cu ochii în lacrimi lângă bradul împodobit prost, cu globuri vechi și beteală subțire.

— De ce nu mă poate vedea? Ce trebuie să fac ca să fiu destul?

În noaptea aceea am ieșit pe bancă în fața blocului și l-am găsit pe tata fumând nervos.

— Tată…

Nu s-a uitat la mine.

— Ai venit să-mi arunci în față că ai reușit fără mine?

— Nu… Am venit pentru că mi-e dor de tine.

A tăcut mult timp.

— Nu știu cum să fiu altfel, Ana… Mi-e frică să nu pățești ceva rău.

— Și mie mi-e frică… Dar trebuie să încerc singură.

A oftat adânc și pentru prima dată l-am văzut vulnerabil.

— Poate că ai crescut mai mult decât credeam eu…

Nu ne-am împăcat atunci pe deplin, dar ceva s-a schimbat între noi. A început să-mi răspundă la telefon din când în când. Mama mi-a spus că se laudă vecinilor cu „fata lui din București”.

Au trecut doi ani de atunci. Am avansat la firmă și am început un masterat seral. Tata încă are momente când mă critică sau îmi spune că „nu e ca la noi acasă”, dar acum știu cine sunt și ce pot.

Mă întreb uneori: cât din viața noastră trăim pentru noi și cât pentru a le dovedi altora că merităm? Oare când vom fi liberi cu adevărat? Voi ce ați face dacă părinții voștri nu ar crede niciodată în voi?