Între dorința de a ajuta și teama de a pierde: Povestea unei mame din București

— Mamă, ai putea să-mi trimiți niște bani? Am rămas fără și trebuie să plătesc chiria până mâine.

Vocea Sofiei răsună în telefon, tăioasă și grăbită, ca și cum ar fi vorbit cu un operator de la bancă, nu cu mama ei. Mă uit la ceas: e aproape ora zece seara. Mă uit la soțul meu, Ion, care stă pe marginea patului, cu privirea pierdută în covor. Știu că a auzit totul. Știu că și el simte aceeași durere surdă care mă apasă pe piept de fiecare dată când sună telefonul și văd numele Sofiei.

— Sofia, dragă, nu vrei să vorbim puțin? Cum mai ești? Cum merge la muncă?

— Mamă, n-am timp acum. Chiar am nevoie urgent. Poți sau nu?

Înghit în sec. Îmi vine să-i spun că nu mai pot, că nu mai avem nici noi prea mult, că pensia lui Ion abia ajunge pentru medicamentele lui și pentru facturi. Dar nu pot. Nu pot să-i spun „nu” fiicei mele. Poate că dacă îi dau banii, o să mă sune și altă dată. Poate că o să-și amintească și de mine, nu doar de cardul meu.

— Bine, Sofia. Îți trimit acum.

Închid telefonul și simt cum lacrimile îmi ard obrajii. Ion oftează adânc.

— Maria, iar? Iar îi dai? Nu vezi că doar pentru asta te caută?

— E fata noastră, Ion… Ce vrei să fac?

El nu răspunde. Se ridică încet și iese din cameră. Rămân singură cu gândurile mele, cu tăcerea grea care s-a așternut între noi de când Sofia a plecat la facultate și apoi n-a mai venit acasă decât rar, tot mai rar.

Îmi amintesc cum era când era mică. Cum venea alergând spre mine cu genunchii juliți și ochii plini de lacrimi, iar eu o luam în brațe și îi promiteam că totul va fi bine. Atunci avea nevoie de mine pentru o îmbrățișare sau un sfat. Acum are nevoie doar de bani.

A doua zi dimineață, Ion își bea cafeaua în tăcere. Îl privesc pe furiș. A îmbătrânit mult în ultimii ani. Boala lui de inimă îl face să fie mereu obosit, mereu îngrijorat. Știu că îl doare la fel de tare ca pe mine faptul că Sofia ne-a transformat în niște bancomate ambulante.

— Maria, trebuie să vorbim cu ea serios. Nu se mai poate așa. Nu vezi că nu-i pasă? Nici măcar nu ne întreabă dacă suntem bine.

— Știu… dar dacă n-o ajutăm noi, cine s-o ajute?

Ion dă din cap resemnat.

— Poate tocmai asta e problema. Că am ajutat-o prea mult.

Nu-i răspund. Mă doare adevărul din cuvintele lui.

În acea seară, încerc să o sun pe Sofia fără motiv anume. Doar ca să vorbim. Să aud ce mai face, să-mi spună ceva despre viața ei. Răspunde după al treilea apel.

— Da, mamă?

— Bună, Sofia! Am vrut doar să văd ce mai faci… Cum ești?

— Mamă, sunt ocupată acum. Vorbim altădată, da?

Și închide. Rămân cu telefonul la ureche câteva secunde bune după ce convorbirea s-a terminat. Mâinile îmi tremură.

În zilele următoare mă gândesc tot mai mult la ce mi-a spus Ion: poate am greșit undeva. Poate am dat prea mult fără să cer nimic în schimb. Poate am vrut să-i fie ei mai ușor decât mi-a fost mie când eram tânără și am crescut-o fără lipsuri materiale, dar cu prea puțină disciplină.

Într-o duminică, Ion mă convinge să mergem la ea acasă, fără să o anunțăm dinainte. Locuiește într-un apartament micuț în Militari, împărțit cu alte două fete. Când deschide ușa și ne vede pe palier, fața i se întunecă imediat.

— Ce căutați aici? De ce n-ați sunat înainte?

— Am vrut doar să te vedem… Să stăm puțin de vorbă.

Sofia oftează exasperată.

— N-am timp acum! Am de lucru la un proiect și colegele mele dorm!

Ion încearcă să-i spună ceva despre bani, despre cât ne e de greu și nouă, dar ea îl întrerupe:

— Nu-mi țineți morală! Dacă nu puteți să mă ajutați, spuneți direct!

Mă uit la ea și nu-mi recunosc copilul. E rece, distantă, ca un străin care ne-a uitat deja numele.

Ne întoarcem acasă în tăcere. În autobuz, Ion îmi strânge mâna și simt cum îi tremură de furie și neputință.

În seara aceea nu pot dormi deloc. Mă gândesc la toate momentele în care am pus-o pe primul loc pe Sofia: când am renunțat la excursii ca să-i cumpăr haine noi; când am muncit suplimentar ca să-i plătim meditațiile; când i-am făcut toate poftele doar ca să nu simtă lipsurile pe care le-am simțit eu în copilărie.

Poate că am vrut prea mult să-i fie bine și am uitat s-o învăț ce înseamnă recunoștința sau responsabilitatea.

După câteva zile primesc un mesaj scurt: „Mamă, poți să-mi trimiți 200 de lei până vineri?”

Nu răspund imediat. Mâinile îmi tremură pe telefon. Îi scriu: „Sofia, avem nevoie să vorbim serios despre bani și despre relația noastră.”

Nu primesc niciun răspuns zile întregi.

Ion mă întreabă dacă i-am trimis banii. Îi spun că nu încă. Se uită la mine lung:

— Maria, poate e timpul să o lăsăm să se descurce singură.

Nu știu dacă pot face asta. Nu știu dacă pot fi mama care spune „nu”. Dar știu că dacă nu schimbăm nimic acum, o vom pierde definitiv — sau poate deja am pierdut-o.

Merg la biserică duminica următoare și mă rog pentru Sofia. Pentru noi toți. Pentru o minune care să ne aducă împreună din nou ca familie.

M-am întrebat mereu: unde am greșit? Oare dragostea prea mare poate răni? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?