Când prietenia devine trădare: Povestea mea despre infidelitate și regăsire

— Cum ai putut să-mi faci asta, Radu? vocea mi-a ieșit răgușită, aproape șoptită, dar încărcată de toată furia și disperarea pe care le simțeam. Stăteam în mijlocul sufrageriei noastre, cu ochii înlăcrimați și mâinile strânse în pumni. Pe masă, telefonul vibra insistent — era Mirela. Prietena mea cea mai bună. Sau cel puțin așa crezusem până în seara asta.

Radu nu ridica privirea. Își freca nervos palmele, evitând să mă privească în ochi. — Nu știu… Nu știu ce să spun, a murmurat el. Simțeam cum totul se prăbușește în jurul meu: cei douăzeci de ani de căsnicie, serile liniștite în care râdeam împreună, vacanțele la mare cu copiii, toate promisiunile pe care ni le făcuserăm cândva.

Am aflat totul dintr-un mesaj. Un mesaj pe care Mirela îl trimisese din greșeală pe grupul nostru de WhatsApp, nu doar lui Radu. „Mi-e dor de tine. Să nu uiți să vii diseară.” Atât a fost nevoie ca lumea mea să se destrame. Am simțit cum mi se taie respirația și am început să tremur. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile, dar tot ce puteam auzi era ecoul acelui mesaj.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, încercând să găsesc un sens în tot ce se întâmplase. M-am gândit la copiii noștri, la Andreea și Vlad, la cum le va afecta viața această trădare. M-am gândit la mama mea, care mereu îmi spunea că „bărbații sunt slabi”, dar eu refuzasem să cred că Radu ar putea fi unul dintre ei.

A doua zi dimineață, Mirela a venit la mine acasă. Avea ochii roșii și părea la fel de distrusă ca mine. — Te rog, lasă-mă să-ți explic… Nu am vrut să se întâmple așa… a început ea, dar nu am lăsat-o să termine.

— Ai fost ca o soră pentru mine! Cum ai putut? am țipat, iar vocea mi s-a spart de durere. Mirela a început să plângă și a încercat să mă îmbrățișeze, dar am dat un pas înapoi. Nu voiam să simt nimic din apropierea ei.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare. Radu încerca să vorbească cu mine, dar nu puteam decât să-l privesc cu ură și dezgust. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu dacă totul va fi bine. Le-am spus că da, dar nici eu nu mai credeam în propriile mele cuvinte.

Am început să mă izolez. Mergeam la serviciu mecanic, fără să mai simt vreo bucurie sau motivație. Colegele mă priveau cu milă și șușoteau pe la colțuri. Într-o zi, Ana, colega mea de birou, m-a tras deoparte și mi-a spus: — Știu că treci printr-o perioadă grea… Dacă vrei să vorbim sau ai nevoie de ceva, sunt aici.

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit ascultată și înțeleasă. Ana mi-a spus că și ea trecuse printr-o despărțire dureroasă și că timpul vindecă orice rană. Dar eu nu eram sigură că vreau să mă vindec. Încă mă agățam de amintirile cu Radu, de speranța că poate totul va fi ca înainte.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Radu a venit la mine cu ochii roșii de plâns. — Îmi pare rău… N-am vrut să te rănesc… Nu știu ce s-a întâmplat între mine și Mirela… Parcă m-am trezit într-o altă viață…

— Ai ales-o pe ea! i-am strigat printre lacrimi. Ai ales să distrugi tot ce am construit împreună! Cum pot eu să mai am încredere în tine?

Radu a tăcut și a plecat din cameră. În acea noapte am decis că trebuie să fac ceva pentru mine. Am început să merg la terapie și să scriu într-un jurnal toate gândurile mele negre. Am vorbit cu copiii despre ce se întâmplase — fără detalii dureroase — și le-am promis că îi voi proteja orice ar fi.

Lunile au trecut greu. Am avut zile în care nu voiam să mă ridic din pat și zile în care simțeam că pot muta munții din loc. Prietenii mei adevărați au rămas lângă mine; ceilalți au dispărut încet-încet din viața mea.

Într-o zi, la piață, am întâlnit-o pe Mirela. Era schimbată: palidă, trasă la față, cu privirea pierdută. S-a apropiat timid și mi-a spus: — Îmi pare rău… Nici eu nu știu cum am ajuns aici…

Am privit-o lung și am simțit pentru prima dată milă în loc de ură. — Știi ce e cel mai greu? Nu faptul că l-ai luat pe Radu… ci faptul că mi-ai furat liniștea și încrederea în oameni.

Am plecat fără să mă uit înapoi.

Acum, după aproape un an de la acea zi fatidică, încă mă lupt cu demonii mei. Am divorțat de Radu; copiii locuiesc cu mine și încercăm împreună să ne reconstruim viața pas cu pas. Uneori mă întreb dacă voi mai putea iubi vreodată sau dacă voi mai avea curajul să las pe cineva atât de aproape de sufletul meu.

Dar știu sigur un lucru: sunt mai puternică decât am crezut vreodată.

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de trădări? Putem vreodată ierta cu adevărat sau doar învățăm să trăim cu cicatricile?