Am fost doar portofelul fiicei mele?

— Nu mai pot, Irina! Nu mai am de unde! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Stăteam la masa din bucătăria mea mică, cu mâinile strânse pe ceașca de ceai, iar Irina mă privea cu o răceală care mă durea mai tare decât orice cuvânt.

— Mereu găsești scuze, mamă. Dacă nu vrei să mă ajuți, spune direct, nu te mai preface că nu ai, mi-a răspuns ea, ridicându-se brusc de pe scaun. Glasul ei era tăios, iar ochii îi sclipeau de supărare.

Am rămas singură la masă, cu inima sfâșiată. De ani de zile, tot ce am avut am dat Irinei. Am muncit ca infirmieră la spitalul din oraș până la epuizare, am strâns fiecare leu pentru ca ea să aibă tot ce-i trebuie: haine bune, meditații, excursii. Când a venit Vlad pe lume, am simțit că viața mea are un nou sens. Îi cumpăram scutece, hăinuțe, jucării, iar când Irina a divorțat, am fost acolo să o ajut cu tot ce a avut nevoie.

Dar acum pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și facturi. Nu mai pot să-i dau bani Irinei, oricât m-ar durea să-i spun „nu”. Și totuși, de când i-am spus că nu mai pot s-o ajut financiar, parcă a dispărut din viața mea. Nu mă mai sună, nu-mi răspunde la mesaje și, cel mai rău, nu mi-l mai aduce pe Vlad.

În fiecare dimineață mă trezesc cu speranța că poate azi va suna telefonul și voi auzi glasul nepotului meu: „Bunico, vii la mine?” Dar zilele trec una după alta în tăcere. Mă uit la pozele lui Vlad de pe frigider și simt cum mă apasă dorul. Îmi lipsește râsul lui cristalin, îmbrățișările lui calde. Mă întreb dacă mă mai ține minte sau dacă Irina îi spune ceva urât despre mine.

Într-o zi, nu am mai rezistat și m-am dus la blocul unde locuiește Irina. Am urcat scările cu greu, sprijinindu-mă de balustradă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. A deschis Vlad, cu ochii mari și mirați.

— Bunico! a strigat el și mi-a sărit în brațe.

Am simțit cum mi se topește sufletul de bucurie. Dar bucuria a ținut doar câteva secunde. Irina a apărut în ușă și m-a privit rece.

— Ce cauți aici? Nu ți-am spus să nu mai vii neanunțată?

— Mi-e dor de Vlad… Nu pot să stau fără să-l văd…

— Dacă nu poți să mă ajuți când am nevoie, atunci nici eu nu pot să-ți ofer timpul meu sau al copilului meu. E simplu.

M-am uitat la ea șocată. Cum putea să fie atât de dură? Am încercat să-i explic că nu e vorba că nu vreau, ci că nu mai pot. Dar nici nu m-a lăsat să termin fraza.

— Te rog să pleci, mamă. Nu vreau scandal în fața copilului.

Am plecat cu pași grei și lacrimi în ochi. Pe drum spre casă m-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru ea. La nopțile nedormite când era bolnavă, la zilele în care mergeam flămândă la muncă doar ca ea să aibă pachet la școală. Oare toate astea nu au contat? Oare chiar am fost doar portofelul ei?

Sora mea, Camelia, m-a sunat seara aceea și m-a găsit plângând.

— Mariana, trebuie să te gândești și la tine! Nu poți trăi doar pentru Irina și Vlad. Ai dreptul la liniște.

— Dar cum să trăiesc fără ei? Fără Vlad? E ca și cum mi-ar fi luat sufletul…

Camelia a oftat greu.

— Poate că Irina are nevoie să înțeleagă că dragostea nu se măsoară în bani. Poate că trebuie să-i dai timp…

Dar timpul trece greu când ești singur. Zilele mele au devenit un șir de rutine triste: cafeaua dimineața, plimbarea scurtă până la magazinul din colț, televizorul dat încet ca să nu pară casa prea goală. M-am gândit de multe ori să-i scriu Irinei o scrisoare în care să-i spun tot ce simt. Dar mi-e teamă că nici n-ar citi-o.

Într-o duminică după-amiază, am primit un mesaj de la ea: „Nu veni neanunțată. Când o să ai ceva concret să mă ajuți, putem vorbi.” Am recitit mesajul de zeci de ori. M-am simțit ca o străină în propria familie.

Vecina mea, doamna Stanciu, m-a văzut abătută și m-a invitat la ea la cafea.

— Mariana dragă, copiii din ziua de azi sunt altfel… Dar poate ai greșit și tu undeva. Poate ai dat prea mult fără să ceri nimic în schimb…

M-am gândit mult la vorbele ei. Poate că am crescut-o pe Irina prea dependentă de mine. Poate că i-am transmis că dragostea se arată prin bani și ajutor material. Dar oare nu asta fac toate mamele?

Într-o seară târzie am găsit curajul să-i scriu Irinei un mesaj lung: „Te iubesc orice ar fi. Mi-e dor de tine și de Vlad. Nu pot să te ajut financiar acum, dar sufletul meu e mereu alături de voi.”

Nu mi-a răspuns nici până azi.

Uneori mă uit pe geam și visez că Vlad va apărea pe alee cu ghiozdanul în spate și va urca scările alergând spre mine. Alteori mă întreb dacă n-ar fi trebuit să fiu mai fermă cu Irina sau dacă ar fi trebuit să-mi păstrez ceva pentru mine.

Dar cel mai tare doare gândul că poate n-am fost niciodată mama pe care și-a dorit-o ea — ci doar portofelul ei.

Oare cât valorează dragostea unei mame atunci când banii se termină? Și voi… ați trecut vreodată printr-o astfel de durere?