Între pereți subțiri și șoapte: Refugiul meu în credință

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să aud în fiecare dimineață cum vă certați! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi torn o cafea în bucătăria noastră minusculă. Tata, deja îmbrăcat pentru serviciu, s-a oprit cu mâna pe clanța ușii, iar mama a rămas cu lingura suspendată deasupra tigăii. Pentru o clipă, timpul s-a oprit între pereții aceia subțiri, unde fiecare șoaptă devenea țipăt și fiecare oftat era auzit de toți.

Am crescut în Titan, într-un apartament cu două camere, la etajul patru. De când mă știu, spațiul a fost prea mic pentru trei suflete încăpățânate. Tata, Ion, muncitor la metrou, venea mereu acasă obosit și iritat. Mama, Mariana, lucra la un supermarket din apropiere și aducea acasă nu doar pâinea, ci și frustrările zilei. Eu, Ana-Maria, încercam să-mi termin facultatea de Litere printre certuri, vase nespălate și uși trântite.

— Nu te mai băga tu în discuțiile noastre! a răspuns tata, cu voce joasă dar tăioasă. — Dacă nu-ți convine, du-te la mă-ta!

Mama a izbucnit în plâns. Eu am simțit cum mă sufoc. Am fugit în camera mea — adică jumătatea de cameră pe care o împărțeam cu un dulap vechi și o bibliotecă improvizată. M-am trântit pe pat și am început să plâng în pernă. Pereții subțiri nu-mi ofereau niciun refugiu; auzeam totul: reproșurile lor, suspinele mamei, oftatul greu al tatei.

Așa arătau diminețile mele. Și serile nu erau mai bune. De multe ori mă întrebam cum ar fi să am camera mea, liniștea mea. Dar salariul de la jobul part-time de la librărie abia îmi ajungea pentru metrou și câteva cărți second-hand. Prietenele mele vorbeau despre chirii, despre libertate. Eu visam la o ușă pe care să o pot închide fără teamă că cineva va intra peste mine.

Într-o seară de toamnă, când ploaia bătea în geam ca un ceasornic nebun, mama a intrat la mine în cameră. Avea ochii roșii și mâinile tremurânde.

— Ana, nu vreau să crezi că nu te iubim… Dar nu mai știu cum să facem să fie bine. Tata e mereu nervos, eu sunt obosită… Și tu… tu ești mereu tristă.

Am simțit un nod în gât. — Nu sunt tristă… Sunt doar obosită de tot zgomotul ăsta. Nu mai știu cine sunt printre atâtea certuri.

Mama s-a așezat lângă mine și m-a luat de mână. — Ți-ai găsit vreodată liniștea undeva?

Am zâmbit amar. — Doar când mă rog. Când mă rog sau citesc poezii.

A fost prima dată când i-am spus mamei despre rugăciunile mele secrete. Despre cum mă ascundeam în baie sau pe balcon și vorbeam cu Dumnezeu ca și cum ar fi fost singurul care mă ascultă fără să mă judece.

— Poate ar trebui să ne rugăm împreună… a șoptit ea.

Nu am răspuns atunci. Dar seara aceea a fost începutul unei schimbări mici, aproape invizibile. În fiecare duminică dimineață mergeam cu mama la biserica din colț. Nu vorbeam mult pe drum; ne țineam de mână și tăceam. În biserică era liniște — o liniște pe care nu o găseam nicăieri altundeva.

Tata nu a vrut să vină niciodată cu noi. Spunea că are treabă sau că nu crede în „prostii”. Dar într-o zi l-am găsit stând pe balcon, privind spre blocurile gri din față.

— Ana… Tu chiar crezi că Dumnezeu ne poate ajuta?

M-am uitat la el surprinsă. — Cred că ne poate da putere să trecem peste orice. Și cred că ne poate ajuta să ne iertăm unii pe alții.

A oftat adânc. — Poate ar trebui să încerc și eu…

Nu s-a întâmplat nimic miraculos peste noapte. Tata tot se enerva, mama tot plângea uneori, eu tot visam la camera mea. Dar ceva s-a schimbat: am început să vorbim mai mult despre ce simțim, nu doar despre facturi sau problemele de la serviciu.

Într-o zi, tata a venit acasă cu o cutie mare de pizza și ne-a chemat pe amândouă la masă.

— Hai să mâncăm împreună ca o familie! a spus el stângaci.

Am râs toți trei pentru prima dată după mult timp.

Totuși, dorința mea de independență nu a dispărut. Am început să aplic la burse pentru masterat în alte orașe. Mama m-a susținut; tata a fost reticent la început, dar apoi mi-a spus: — Dacă asta te face fericită, mergi înainte!

Când am primit vestea că am fost acceptată la Cluj, am plâns toți trei — de data asta de bucurie și teamă amestecate.

Ultima seară acasă a fost ciudată: camera părea mai mică ca niciodată, dar inima mea era mai ușoară. Am stat pe balcon cu mama și tata până târziu în noapte.

— Să nu uiți niciodată cine ești și de unde ai plecat! mi-a spus tata.

— Și să nu uiți să te rogi… mi-a șoptit mama.

Acum, când scriu aceste rânduri dintr-o cameră micuță de cămin din Cluj, pereții sunt tot subțiri, dar liniștea e alta: e liniștea pe care mi-am câștigat-o singură.

Mă întreb uneori: Oare câți dintre noi trăim între pereți subțiri și șoapte nespuse? Oare câți găsim curajul să ne iertăm părinții — sau pe noi înșine? Voi unde vă găsiți refugiul?