Când acasă nu mai e acasă: Povestea Anei între două focuri

— Nu vezi că iar ai ars mâncarea? Ce fel de femeie ești tu, Ana?
Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Maria, răsună în bucătăria mică, printre aburii groși ai ciorbei care dăduse în foc. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar ochii mi se umplu de lacrimi pe care mă chinui să le ascund. De pe hol, îl aud pe Vlad, soțul meu, trântind ușa:
— Las-o, mamă, că oricum nu pricepe!
Mă simt ca o umbră în propria casă, un decor mut între două voci care nu mă lasă să respir.

Nu a fost mereu așa. Când l-am cunoscut pe Vlad, eram o fată simplă dintr-un sat din Buzău, cu vise mari și suflet curat. El era băiatul frumos de la oraș, venit la rudele din sat. Ne-am îndrăgostit repede, iar după un an m-a cerut de soție. Mama mi-a spus atunci: „Ai grijă, fată dragă, că orașul nu-i ca satul nostru. Oamenii sunt altfel.” Dar eu nu am ascultat. Am crezut că dragostea ne va ține uniți.

După nuntă, ne-am mutat la părinții lui Vlad, într-un apartament cu două camere dintr-un cartier vechi din București. La început, doamna Maria părea blândă. Îmi arăta cum să fac sarmale „ca la oraș”, cum să calc cămășile lui Vlad „ca la carte”. Dar încet-încet, fiecare gest al meu a devenit motiv de critică. Dacă nu găteam ca ea, dacă nu spălam rufele la timp, dacă nu eram destul de atentă cu Vlad…

— Pe vremea mea, femeile știau să țină casa! Nu ca tine, leneșo!

Vlad nu mă apăra niciodată. Se retrăgea în camera lui cu telefonul sau ieșea cu prietenii la bere. Când încercam să-i spun cât mă doare tot ce aud, ridica din umeri:

— Asta e, Ana. E casa mamei, trebuie să te adaptezi.

Am rămas însărcinată după doi ani. Am sperat că venirea copilului va schimba ceva. Dar când s-a născut Ilinca, presiunea a crescut. Doamna Maria îmi spunea zilnic că nu știu să fiu mamă:

— Nu o ține așa! O răsfeți prea mult! Nu vezi că plânge? Sigur nu ai lapte bun!

Uneori mă trezeam noaptea plângând în baie, cu Ilinca la piept. Mă simțeam vinovată pentru orice: dacă fata răcea, dacă nu lua destul în greutate, dacă plângea prea mult. Vlad era tot mai absent. Îl vedeam doar dimineața și seara, iar atunci era mereu obosit sau nervos.

Într-o zi, după ce Ilinca a făcut febră mare și am stat cu ea la spital toată noaptea, doamna Maria mi-a spus:

— Dacă ai fi fost o mamă bună, n-ar fi ajuns copilul aici!

Atunci am simțit că ceva se rupe în mine. Am sunat-o pe mama și i-am spus printre suspine:

— Mamă, nu mai pot! Nu mai sunt eu… Nu mai știu cine sunt!

Mama a venit a doua zi cu trenul și m-a găsit stând pe marginea patului, cu Ilinca în brațe și ochii roșii de plâns. M-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Ana, tu ești fata mea bună! Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva!

Dar ce folos? Vlad nici măcar nu a vrut să vorbească cu ea. Seara, după ce mama a plecat, mi-a spus rece:

— Dacă nu-ți convine aici, poți pleca oricând! Dar fără copil!

Am simțit că mă sufoc. Zilele au început să semene una cu alta: criticile soacrei, indiferența lui Vlad, grijile pentru Ilinca. Prietenele mele din sat mă sunau rar; fiecare avea viața ei. M-am izolat tot mai mult.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, după ce Ilinca adormise greu din cauza tusei, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat: „Oare chiar sunt atât de rea? Oare chiar nu merit să fiu iubită?”

A doua zi am decis să merg la un psiholog la policlinica din cartier. Mi-a fost rușine să spun acasă unde merg; am zis că ies la cumpărături. Doamna psiholog m-a ascultat fără să mă judece. Mi-a spus că nu sunt singură și că multe femei trec prin asta.

— Ana, ai dreptul la respect și liniște! Ai dreptul să fii fericită!

Am început să merg regulat la terapie. Încet-încet am prins curaj să spun „nu” soacrei mele când mă jignește. Am început să-i cer lui Vlad să mă asculte. Uneori reacționează urât, alteori tace și pleacă.

Dar cel mai important e că am început să mă redescopăr pe mine însămi. Să-mi amintesc cine eram înainte de toate astea: o fată veselă, care iubea florile și muzica populară.

Nu știu ce va fi mâine. Poate voi avea puterea să plec cu Ilinca într-o zi și să-mi construiesc viața de la zero. Poate Vlad va înțelege într-un final cât m-a rănit indiferența lui.

Dar azi știu sigur un lucru: merit să fiu respectată și iubită.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?