Când liniștea casei devine câmp de luptă: Povestea mea cu mama-soacră

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi strângeam palmele în poală, încercând să-mi opresc lacrimile. Vlad, soțul meu, stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ, evitând să mă privească. În sufragerie, se auzea televizorul dat tare, iar vocea mamei lui, doamna Margareta, răsuna peste tot: „Nu uitați să stingeți lumina la baie! Și iar ați lăsat vasele nespălate!”

De când ne-am mutat în apartamentul moștenit de la părinții lui Vlad, viața mea s-a transformat într-un șir nesfârșit de compromisuri. Margareta locuia la două blocuri distanță, dar avea cheile noastre „pentru orice eventualitate”. La început, mi s-a părut un gest de grijă. Apoi, vizitele ei au devenit din ce în ce mai dese. Intrările neanunțate, criticile subtile și sfaturile nesolicitate au început să mă sufoce.

— E mama, ce vrei să fac? — ofta Vlad de fiecare dată când încercam să-i spun cât de mult mă deranjează.

— Să-i spui să nu mai intre fără să bată! Să-i spui că avem nevoie de intimitate! — îi răspundeam, dar vocea mea părea să se piardă în gol.

Într-o zi de duminică, când ne pregăteam să ieșim la plimbare cu fetița noastră, Ilinca, Margareta a apărut pe neașteptate. A deschis ușa cu cheia și a intrat direct în bucătărie.

— Ce faceți? Nu mergeți la biserică? — a întrebat cu un ton care nu admitea replică.

— Mergem în parc cu Ilinca. — am răspuns eu, încercând să-mi păstrez calmul.

— Parc? În loc să mergeți la slujbă? Așa v-ați învățat copilul?

M-am uitat la Vlad, așteptând să spună ceva. Dar el doar a zâmbit stânjenit și a ridicat din umeri. Am simțit cum o furie mocnită îmi urcă în piept.

Seara aceea a fost picătura care a umplut paharul. După ce Margareta a plecat, am izbucnit. Am plâns ore întregi, simțindu-mă prinsă între două lumi: familia pe care o construisem cu Vlad și familia pe care el nu putea sau nu voia să o desprindă de noi.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Margareta în bucătăria noastră, făcând ordine printre lucrurile mele.

— Am văzut că ai pus farfuriile astea sus. Nu e bine. Ilinca poate să le tragă peste ea. — mi-a spus pe un ton didactic.

— Vă rog să nu mai umblați printre lucrurile mele fără să mă întrebați! — am spus, pentru prima dată cu voce tare.

M-a privit surprinsă, apoi a zâmbit forțat.

— Eu doar încerc să vă ajut…

— Nu avem nevoie de ajutorul dumneavoastră în fiecare zi. Avem nevoie de spațiu!

A plecat trântind ușa. Vlad a venit acasă mai devreme și m-a găsit plângând.

— Ce s-a întâmplat?

— Ori îi spui tu mamei tale să ne lase în pace, ori o fac eu! Nu mai pot trăi așa!

Vlad a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— E greu pentru mine… E mama…

— Și eu sunt soția ta! Ilinca e copilul nostru! Nu putem trăi mereu sub umbra ei!

În acea seară am dormit separat. Vlad s-a dus la mama lui. Eu am rămas singură cu Ilinca, simțindu-mă vinovată și totodată eliberată pentru că am spus ce simt.

A doua zi dimineață, Margareta a venit din nou. De data asta nu a mai intrat direct. A bătut la ușă. Am deschis și i-am spus cu voce tremurată:

— Doamnă Margareta… vă rog să-mi dați cheile apartamentului înapoi. Avem nevoie de intimitate. Vreau să fiu sigură că atunci când vin acasă, e casa mea.

A rămas blocată câteva secunde. Apoi mi-a întins cheile fără un cuvânt și a plecat.

Vlad s-a întors seara târziu. Era abătut.

— Mama e supărată… Spune că ai dat-o afară din viața noastră.

— Nu am dat-o afară. Doar am pus o limită. Dacă nu facem asta acum, nu vom mai avea niciodată liniște.

Au urmat zile tensionate. Margareta nu ne-a mai vizitat o perioadă. Vlad era distant. M-am simțit vinovată pentru suferința tuturor, dar și ușurată că am recâștigat controlul asupra propriei mele vieți.

După câteva săptămâni, Margareta a venit la ziua Ilincăi. A adus un tort și un cadou frumos. Ne-a privit pe toți cu ochii umeziți.

— Poate am exagerat… Dar mi-e greu să nu fiu parte din viața voastră… — a spus încet.

Am îmbrățișat-o și i-am spus:

— Vrem să fiți parte din viața noastră, dar avem nevoie și de spațiu ca familie.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin câte puțin. Margareta ne sună înainte să vină și încearcă să respecte limitele impuse. Vlad încă mai are momente când oftează nostalgic după vremurile când toată lumea era împreună fără griji. Dar eu știu că am făcut ceea ce trebuia pentru familia mea.

Uneori mă întreb: Oare chiar sunt egoistă? Sau e normal să-ți aperi liniștea și intimitatea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?