De ce ar trebui să-mi pese acum? Povestea Anei, fata invizibilă

— Ana, tu trebuie să rămâi cu mama la spital în noaptea asta, a zis tata, fără să mă privească în ochi, în timp ce își strângea geaca pe el și se pregătea să plece acasă. Radu are mâine o întâlnire importantă la serviciu.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Din nou eu. Mereu eu. Radu, fratele meu mai mare, era mereu scutit de orice responsabilitate, ca și cum viața lui era prea prețioasă pentru a fi deranjată de boala mamei sau de nevoile familiei. Eu eram cea care trebuia să stea nopțile la spital, să-i aducă mamei apă, să-i schimbe pijamaua, să-i suporte crizele de nervi și lacrimile amare.

M-am uitat la mama. Era atât de mică și fragilă în patul acela alb, cu perfuzia atârnând ca o sentință. Când eram mică, visam să mă țină în brațe și să-mi spună că mă iubește. Dar ea îl ținea mereu pe Radu. El era „băiatul de aur”, cel care nu greșea niciodată, cel care primea mereu ultima felie de cozonac și cele mai calde cuvinte.

— Ana, nu te mai uita așa la mine, a șoptit mama, cu voce stinsă. Știu că nu mi-ai iertat multe lucruri…

Mi-am mușcat buza. Nu voiam să plâng. Nu voiam să-i arăt cât mă doare. Dar adevărul era că nu știam dacă pot să iert. Toată copilăria mea a fost o luptă pentru atenția ei, pentru un gest de afecțiune care nu venea niciodată. Când luam note bune, spunea doar: „Bravo, dar Radu a luat 10.” Când plângeam că mă doare capul, îmi spunea: „Nu te mai smiorcăi, uite ce răbdător e fratele tău.”

Acum eram adult și tot nu reușeam să scap de sentimentul că nu sunt destul. Că orice aș face, tot Radu va fi cel iubit.

— Ana, te rog… rămâi cu mine azi-noapte…

Vocea ei era atât de slabă încât m-a străpuns un fior de vinovăție. Poate că nu va mai fi nicio altă noapte. Poate că acesta e momentul în care trebuie să las totul deoparte și să fiu fiica pe care n-a avut-o niciodată.

Am rămas lângă ea, ascultându-i respirația greoaie și gândindu-mă la toate momentele în care am vrut să fug din casa noastră mică din Ploiești. La toate certurile cu tata, la serile în care Radu venea beat acasă și eu eram cea care trebuia să-l acopere în fața părinților. La Crăciunurile în care primeam pulovere tricotate pe fugă, în timp ce Radu găsea sub brad telefoane noi și parfumuri scumpe.

— Ana, tu ești fata mea puternică…

Am izbucnit în râs amar.

— Puternică? Mamă, eu sunt doar fata care a învățat să nu mai ceară nimic. Nici măcar dragoste.

Mama a întors capul spre perete. Am simțit un nod în gât.

— Știi… când eram mică, mă rugam să mă vezi. Să mă vezi cu adevărat. Dar tu îl vedeai doar pe Radu.

— Era greu… cu tata mereu nervos… și tu erai atât de tăcută…

— Eram tăcută pentru că nu mă asculta nimeni!

O asistentă a intrat în salon și ne-a întrerupt. Am rămas cuvintele atârnate între noi ca niște funii rupte.

Noaptea a trecut greu. Mama a dormit agitat, iar eu am stat pe scaunul tare de lângă pat, privind pe geam luminile orașului. M-am gândit la viața mea: la jobul prost plătit dintr-o librărie prăfuită, la prietenii care s-au risipit unul câte unul, la relațiile eșuate pentru că nu știam să cer sau să primesc iubire.

Dimineața, Radu a apărut cu o pungă de croissante și un zâmbet larg.

— Ce faci, surioară? Ai rezistat?

Am vrut să-l lovesc. Să-i spun că nu e corect ca el să fie mereu cel iubit și eu cea sacrificată. Dar am tăcut.

— Mama cum e? m-a întrebat fără să se uite la ea.

— Mai rău…

A dat din umeri și s-a așezat pe marginea patului.

— O să treacă și asta…

Mama l-a privit cu ochii umezi.

— Radu… ai grijă de Ana…

El a râs scurt.

— Ana are grijă de toți…

Atunci am simțit că ceva se rupe în mine.

— Nu mai pot! am izbucnit. Nu mai pot să fiu mereu cea care ține totul pe umeri! Voi nu vedeți cât doare?

Radu s-a ridicat brusc.

— Ce ai? De ce faci scandal?

— Pentru că mi-e dor să fiu văzută! Să contez! Să nu fiu doar umbra ta!

Mama a început să plângă încet.

— Iartă-mă… iartă-mă, Ana…

M-am ridicat și am ieșit pe holul rece al spitalului. Am plâns acolo, singură, până când nu am mai avut lacrimi.

Câteva zile mai târziu, mama s-a stins liniștită. La înmormântare, rudele au venit la mine și mi-au spus cât de norocoasă am fost să am o mamă atât de bună. Am zâmbit politicos și am tăcut.

Acum stau singură în apartamentul meu mic și mă întreb: oare chiar trebuie să uit tot ce m-a durut doar pentru că „așa se face”? Oare chiar suntem datori să iertăm orice doar pentru că e vorba de familie? Sau merităm și noi să fim văzuți, ascultați și iubiți?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu vreau ca povestea mea să rămână nespusă. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?