Am refuzat să am grijă de nepoata mea și am declanșat un război în familie. Sunt oare egoistă?

— Nu pot, Simona. Nu mai pot, nu mai vreau. Am nevoie și eu de puțină liniște, de timp pentru mine.
Cuvintele mi-au ieșit din gură ca niște pietre grele, rostogolindu-se pe podeaua bucătăriei. Simona, nora mea, m-a privit ca și cum tocmai i-aș fi spus că nu mai sunt mama lui Radu, fiul meu. Ochii ei mari, căprui, s-au umplut de lacrimi și furie.
— Cum adică nu poți? Toată lumea are bunici care ajută! Toată lumea!
Radu stătea la masă, cu mâinile încrucișate pe piept, evitând să mă privească. Știam că e prins la mijloc, dar nu mai puteam. După 35 de ani de muncă la fabrica de confecții, după ce am crescut doi copii singură, după ce l-am îngrijit pe soțul meu bolnav până la ultima lui suflare, simțeam că mi s-a terminat rezerva de răbdare și sacrificiu.

— Mamă, nu e vorba doar de noi. E vorba de Maria. Are doar trei ani. Nu vrei să fii aproape de ea? Nu vrei să aibă amintiri cu tine?

Am simțit un nod în gât. Maria era lumina ochilor mei, dar nu voiam să-mi petrec fiecare zi alergând după ea prin parc sau gătind și spălând pentru încă o generație. Voiam să merg la cursurile de pictură la care visam de ani de zile, să citesc în liniște dimineața, să beau cafeaua fără să mă grăbesc.

— Vreau să fiu bunică, nu bonă, am spus încet.

Simona a izbucnit:
— Ești incredibilă! Toată viața ai făcut pe martira și acum, când chiar avem nevoie de tine, te retragi! Știi cât costă o bonă? Știi cât ne e de greu?

Radu a oftat adânc:
— Hai, Simona, las-o…

Dar Simona nu s-a lăsat:
— Nu! Toată lumea se laudă cu bunica care stă cu copiii! Numai noi avem o mamă egoistă!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i spun că nu e adevărat, că i-am pus mereu pe ei pe primul loc. Că am renunțat la visele mele pentru ca lor să le fie bine. Dar cuvintele s-au blocat undeva între suflet și buze.

Au plecat trântind ușa. În urma lor a rămas un miros greu de supă rece și o liniște apăsătoare. M-am așezat pe scaunul din bucătărie și am plâns în pumni.

A doua zi, telefonul a tăcut. Niciun mesaj, niciun apel. Am încercat să mă conving că am făcut ce trebuia. Am ieșit la plimbare prin parc și am privit copacii înfloriți. O fetiță cu codițe trecea pe lângă mine ținându-și bunica de mână. Am simțit un gol în stomac.

Seara, sora mea, Ileana, m-a sunat:
— Ce-ai făcut, Mariana? Simona plânge peste tot că nu vrei să-ți vezi nepoata!

— Ileana, nu mai pot… Am nevoie și eu de viața mea…

— Și cine n-are? Dar așa e la noi! Bunicii ajută! Asta-i tradiția!

Am închis ochii. Tradiția… Dar cine are grijă de bunici când ei nu mai pot?

În zilele următoare, vecinele mă priveau altfel. Doamna Stanciu mi-a spus pe șoptite:
— Eu stau cu nepoții toată ziua… Dar nu mă plâng…

M-am simțit ca o paria în propriul bloc.

După o săptămână, Radu m-a sunat:
— Mamă… Simona încă e supărată… Dar poate găsim o soluție… Poate vii doar două zile pe săptămână?

Am simțit tentația să cedez. Dar mi-am adus aminte de nopțile nedormite lângă soțul meu bolnav, de anii în care am muncit peste program ca să le cumpăr haine copiilor, de zilele în care visam doar la o oră pentru mine.

— Radu… Nu vreau să mă pierd iar pe mine. Vreau să fiu bunica Mariei cu dragoste, nu cu oboseală și resentimente.

A tăcut lung.
— Bine… O să vedem ce facem.

Simona nu mi-a mai vorbit două luni. Maria mă striga uneori la telefon: „Buni, când vii la mine?” Mă rupea sufletul.

Într-o zi am primit o fotografie: Maria la grădiniță, zâmbind larg. Am plâns iar. Dar apoi m-am dus la cursul de pictură. Am pictat un copac bătrân cu ramuri întinse spre cer.

La finalul cursului, profesoara m-a întrebat:
— Ce v-a inspirat?

Am zâmbit trist:
— Dorința de a crește liberă… chiar dacă uneori doare.

Acum familia încă mă privește cu suspiciune. Unii mă judecă, alții mă compătimesc. Dar eu încerc să mă regăsesc pe mine însămi după o viață trăită pentru alții.

Oare chiar sunt egoistă dacă vreau puțin timp doar pentru mine? Sau e timpul ca și noi, bunicii, să avem dreptul la visele noastre?