„Nu ești o gospodină bună” – Povestea mea între iubire, sacrificiu și demnitate

— Irina, am vorbit cu mama și am ajuns la concluzia că nu ești o gospodină bună.

Cuvintele lui Vlad au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o seară de martie, când tocmai terminasem de spălat vasele și mă pregăteam să mă prăbușesc pe canapea. M-am uitat la el, cu mâinile încă ude, și nu am știut dacă să râd sau să plâng. În spatele lui, pe peretele din sufragerie, ceasul bătea apăsat, ca o bătaie de inimă care nu-mi aparținea.

— Ce-ai spus? am întrebat încet, sperând că poate am auzit greșit.

Vlad a oftat, s-a așezat pe marginea mesei și a început să-și frece palmele una de alta, semn că urma să-mi spună ceva ce nu-i convenea nici lui.

— Mama zice că nu gătești destul de des, că nu e mereu ordine în casă și că ar trebui să ai mai multă grijă de mine. Și… sincer, cred că are dreptate.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat în jur: masa era curată, hainele erau împăturite pe scaun, iar în bucătărie mirosea încă a ciorbă de legume. Dar nu era suficient. Niciodată nu era suficient.

— Vlad, tu chiar crezi asta? Că nu sunt o gospodină bună?

A ridicat din umeri, evitându-mi privirea.

— Nu știu… Poate că te-ai schimbat. Parcă nu mai ești ca la început. Și nici nu mai ai răbdare cu mine.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. M-am gândit la toate zilele în care alergam între serviciu și casă, la serile când găteam două feluri de mâncare doar ca să-i fac pe plac, la nopțile când adormeam cu capul pe masă de oboseală. Și totuși, nu era destul.

A doua zi dimineață, m-am trezit devreme. Am privit spre Vlad, care dormea liniștit, fără nicio grijă. Am coborât în bucătărie și am început să fac ordine mecanic. Fiecare farfurie spălată era ca o pedeapsă pe care mi-o aplicam singură. În minte îmi răsuna vocea soacrei mele: „O femeie adevărată știe să țină casa.”

La prânz, am primit un mesaj de la mama mea: „Cum ești, draga mea?” Am ezitat să-i spun adevărul. Nu voiam să o îngrijorez. Dar simțeam nevoia să vorbesc cu cineva care să mă asculte fără să mă judece.

— Mamă, tu ai simțit vreodată că nu ești suficientă?

A venit răspunsul aproape imediat: „De multe ori. Dar am învățat că trebuie să fii tu însăți, altfel te pierzi.”

Am oftat și am început să plâng în liniște. Nu voiam ca Vlad să mă audă. El era deja plecat la serviciu. În acea zi am făcut curat peste tot, am gătit sarmale și am spălat rufe. Seara, când Vlad a venit acasă, tot ce a spus a fost:

— Ai vorbit cu mama? A zis că vine mâine pe la noi.

Inima mi-a tresărit. Nu eram pregătită pentru încă o rundă de critici voalate și priviri dezaprobatoare. A doua zi, când soacra mea a intrat pe ușă, mi-a aruncat o privire scurtă și a început să inspecteze casa.

— E mai bine decât data trecută, dar tot mai ai de lucru la bucătărie. Și Vlad mi-a zis că nu prea îi place cum gătești ciorba.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Pentru prima dată în viață, am vrut să țip. Dar m-am abținut. Am zâmbit forțat și am mers în dormitor sub pretextul că trebuie să pun rufele la uscat.

În seara aceea, Vlad m-a întrebat:

— De ce ești supărată?

Am izbucnit:

— Pentru că nu mai pot! Pentru că orice aș face nu e destul! Pentru că tu și mama ta mă judecați fără să vedeți cât mă chinui!

Vlad s-a uitat la mine surprins.

— Irina… eu doar vreau să fie bine pentru amândoi.

— Nu! Tu vrei să fie bine pentru tine și pentru mama ta! Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?

A urmat o tăcere apăsătoare. În zilele următoare am început să mă gândesc serios la ce vreau eu de fapt. Am vorbit cu prietena mea cea mai bună, Mihaela.

— Irina, tu nu trăiești pentru soacra ta! Nici pentru Vlad! Dacă nu te simți respectată, trebuie să faci ceva!

Cuvintele ei m-au urmărit toată noaptea. Am început să citesc despre limite personale și despre cât de important este să-ți păstrezi demnitatea într-o relație. Am realizat că mă pierdusem pe mine încercând să fiu „gospodina perfectă”.

Într-o duminică dimineață, după ce Vlad a plecat la fotbal cu prietenii lui, m-am uitat în oglindă și mi-am spus:

— Irina, meriți mai mult decât atât.

Când Vlad s-a întors acasă, l-am privit în ochi și i-am spus calm:

— Vlad, dacă vrei o gospodină perfectă, poate ar trebui să te gândești ce fel de soție îți dorești cu adevărat. Eu nu pot trăi mereu sub presiunea asta. Vreau respect și vreau să fiu iubită pentru cine sunt eu, nu pentru cât de bine lustruiesc mobila sau cât de gustoasă e ciorba.

Vlad a rămas fără cuvinte. Pentru prima dată părea că mă vede cu adevărat.

Nu știu ce va urma. Poate vom reuși să ne regăsim sau poate drumurile noastre se vor despărți. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc după regulile altora.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Unde se termină iubirea și unde începe sacrificiul care ne face să ne pierdem pe noi înșine?